:)

          Mă întreba cineva de curând: „ai mai lucrat ceva vara asta”? Am dat din cap misterios, nici da, nici ba – ca şi cum aş fi mărturisit că nici eu nu ştiu. M-a bătut prieteneşte pe umăr, aşa cum a mai facut-o cu altă ocazie: „Nu, noi nu jucăm table; dacă vrei aur stai, aşteaptă să se umple rezervorul şi când e plin scufundă-te”!

           – Dar eu prefer să las impresia că zbor! răspund zâmbind.

         Râdem amândoi, eu şi el, om învăţat cu copilul cu mască de neobrăzat. Dar ştiam amândoi că nevoia de cuvânt, indiferent că e în zbor sau scufundare, sufocă.

Anunțuri

Hilfe!

          M-am decis să îmi notez, să nu uit. Tot undeva la o bere – ce Dumnezeu să faci altceva pe căldurile astea?! – îmi spunea un confrate în ale degustărilor: „eu sunt mai român în suflet; sunt mândru că sunt român şi îmi iubesc neamul aşa cum e el, cu bune şi cu rele”. Îndrăznesc să spun că l-am privit cu o oarecare neîncredere – nu pentru că nu l-aş fi crezut ci pentru că, aşa cum m-am învăţat pe mine, dacă iubeşti ceva cu adevărat apreciezi părţile bune şi încerci să le îndrepţi pe cele rele. Cine ştie, poate oi fi fost eu la vreun moment mai apropiat de cultura nemţească sau mă visez, fără să îmi dau seama, un nou aşa-zis scriitor căruia să îi fie bătut obrazul de întregul popor pentru că îi arată cu degetul carenţele.

          La fel de adevărat este, adevărurile sunt greu de suportat şi multora le este preferabil să creadă într-o minciună frumoasă decât să simtă celălalt tăiş, al realităţii. Şi pentru că ne curgeau frumos poveştile, pentru că ne strivea soarele şi ne transforma în apă murându-ne ca pe castraveţi – ştiu eu gospodine care murează castraveţi în toiul verii, punându-i să lâncezească o zi două la dogoare – aproape că îmi venea să mă întorc la rădăcinile mele româneşti şi să rostesc o rugăciune.

          Era să spun că aş fi făcut-o în taină, de teamă să nu mă fac de râs, dar ridicolul situaţiei ar fi constat exact în secretizarea acţiunii. Citisem, nu cu mult timp în urmă, poate un zvon, poate o bătaie de joc ticăloasă şi diavolească, cum că din cel mai înalt dintre răcoroasele amvoane se emisese o circulară: „Rugaţi-vă pentru ploaie”! Şi toţi începuseră, preoţi cu crucea-n frunte, ţărani cu sapa-n mână, degustători la umbra firavă a unui copac secat de sevă, să ceară ploaie, s-o implore, să încingă şi mai mult aerul cu fierbinţeala rugii. M-am alăturat în şoaptă corului, dar nu am cerut ploaie, ci să nu mai vină Noaptea. Nu îmi negam iubirea, nu-mi izgoneam iubita, ceream doar ajutor în faţa somnului raţiunii, a întunericului cu iz medieval în care supuşii Lui cerşeau Dumnezeului ploaie. Acum aş râde dacă m-ar întreba cineva de ce m-am vrut vreodată neamţ!

Cadou drag

          Nu voi spune toate motivele pentru care mă simt privilegiat. Sunt oameni care mă iubesc şi sunt oameni pe care îi iubesc. Până şi atât ar fi suficient pentru cei care au în măduva oaselor viermele singurătăţii să mă invidieze. Alte motive nu sunt – cu siguranţă nu răsfăţul de care dau dovadă, de care chiar abuzez uneori.

          Am învăţat, totuşi, să mă simt altfel atunci când îmi primesc în suflet nopţile. Îmi oferă în dar linişte şi gânduri. Atât de multe gânduri încât mi se pare că îşi bat joc de liniştea mea. Şi, de câteva ori pe lună, îmi oferă o lună plină. Una care să mă înfioare şi să mă bucure, totodată. La fel cum m-am bucurat în ziua în care, cu de la mine putere, mi-am permis să fiu mândru. „Pedeapsa” mea mi s-a lipit de mult de suflet, dar m-am bucurat mai mult când am văzut că nu numai în mintea mea ci şi în sufletele altora a prins rădăcină. Cred că uneori mă simt privilegiat pentru că primesc cadouri.

Radacina

De duminică

          Ştiu eu pe cineva – nu spun cine, persoană importantă – care şi-ar fi încleştat pumnii a nervi dacă m-ar fi auzit spunând râzând: „cine naiba să mai scrie pe căldurile astea?! S-au dezbrăcat femeile”! Şi dacă nu pumnii încleştaţi, cu siguranţă mânia lui Dumnezeu s-ar fi abătut asupra mea sub formă umană, numai aşa, ca să mă înveţe minte să mai iau lucrurile serioase în derâdere. Pe de altă parte, asta este una din părerile pe care mi le-am fundamentat de-a lungul timpului – femeia nu este obiect de batjocură.

          Şi uneori, când mă mai joc prin delirurile mele, fie că mă pretind nebun, scriitor sau bărbat, îmi vine să şoptesc o chemare. Aşa cum am şoptit cândva, sau aşa cum mi se pare, când mă cuprinde spaima de ceea ce va veni, că mă cheamă Cerul şi îmi cere să nu îi întorc spatele. Aşa cum… bine, recunosc, aşa cum aş întoarce spatele şi acesteia şi celorlalte duminici care îmi vor urma. Să vă fie suportabilă!

Note

          Tot la o bere, dar nu mai ştiu la a câta, mă întreabă ‘nea E. “Măi, copile, dar tu de ce scrii”?! Nu ştiu de alţii, alţii care o fac sau care visează mai mult sau mai puţin în secret să o facă, dar şi eu mi-am pus întrebarea asta, şi de cele mai multe ori am fugit de ea. Am fugit până când am avut curajul să o privesc în faţă şi să îi dau răspunsul. Fiecare scrie pentru motivele lui şi îmi spunea cineva că noi, unii, suntem blestemaţi să fim prea plini. „Şi dacă suntem prea plini de noi”? A râs, şi cred că cel mai bun sfat pe care l-am primit în ale scrisului a fost să nu scriu pentru glorie.

          De multe ori îmi spun că pot să îmi tratez scrisul ca pe o femeie. E prea capricios ca să fie altfel, deşi ca exprimare mereu îmi lasă senzaţia că ar avea gen masculin. Mi-l asum, cu spaimă, uneori, cu încredere, alteori. În toate capriciile lor, mereu vor fi femei care să îşi amintească de mine; de Literatură nu sunt sigur. Dar speranţa moare ultima, chiar dacă asta este abia a doua greşeală.

Nostalgii

          La o bere vorbeam cu ‘nea M. – să nu îşi facă nimeni impresii că mie mi se întâmplă toate la bere, s-ar putea să fie dezamăgire mare când impresia se va confirma… Dar! Vorbeam cu nea M. la o bere despre oameni şi am convenit că sunt frumoşi. Indiferent de potenţele lor, indiferent de posibilităţi, oamenii sunt frumoşi. Jur, el era frumos, cu chipul luminos, cu zâmbetul larg până la urechi, cu râsul în hohote. Cred că şi eu eram frumos, deşi mi se întâmplă tot mai rar – cu ochii măriţi şi avizi, cu urechile ciulite, cu sufletul gata să fie combătut, cu speranţa că nu voi putea contrazice. Sunt oameni frumoşi, orice aţi zice, prin ceea ce spun, prin ceea ce speră, prin ceea ce vor. Şi sunt şi ceilalţi, tot frumoşi, dar în felul lor. Chiar dacă… Eh! Sătul de discuţii despre libertate şi drepturi am vorbit despre altceva. Oamenii sunt frumoşi când vorbesc despre libertate, chiar dacă o confundă şi de fapt vorbesc despre singurătate. Libertatea de a vorbi liber la bere, chiar despre libertate, echivalează cu singurătatea în care îţi îmbrăţişezi perna înspre zori. Sau nu, pentru că poţi să îţi promiţi că nu vei mai pierde timpul. Timpul acela care nu aparţine unuia singur ci este comun, al celor două entităţi care tânjesc ori după lipsa de singurătate ori după sclavie, indiferent. Mi-am amintit cum spuneam cuiva, acum multă vreme – „fiecare clipă fără tine este timp pierdut”.

Umilă opinie de pahar

          Am fost la bere; nu o spun cu emfază, nici ca să mă laud – o ieşire la bere nu trebuie să fie considerată eveniment, dimpotrivă, este mai degrabă apropierea de o normalitate la care am putea visa toţi. Cu siguranţă, la bere nu visează toată lumea cu atât mai mult cu cât, deşi m-am obişnuit cu gustul ei şi nici nu mai concep viaţa fără ea, până şi eu o consider în continuare o băutură infectă. Dar nu despre asta este vorba, cum spuneam despre gusturile oamenilor, sunt diferite şi fiecare ar trebui să fie lăsat cu ale sale. Atâta timp cât, bineînţeles, nu sunt condamnabile. Condamnabil este ca, ieşind să se răcorească, poporul să îşi arate limitele – acele limite superioare ale lipsei de activitate cerebrală – ajungând să participe în mod activ la un scandal mediatic care, cu siguranţă, dacă ar fi să luam în calcul anumite puncte de vedere conspiraţioniste, are darul de a distrage atenţia de la altceva ce se întâmplă sau urmează să se întâmple. Pe de altă parte, pentru că nu mă caracterizează asemenea tendinţe, de a crede într-o teorie a conspiraţiei, înclin să pun scandalurile mediatice pe seama (im)potenţei intelectuale a unui popor care, în faţa unei beri la o terasă, este gata să pună mâna pe arme, pe cuţite, pe topoare, pe furculiţe şi chiar pe micii din farfurie pe care, cu ardoare, să îşi dorească să îi arunce în capul vecinului de masă care poate să aibă o părere diferită. Război în toată regula, ce mai!

          Mă simţeam ca într-o poveste, una în care personajele povesteau despre oameni care aveau puterea să se transforme în animale, despre dreptate şi despre nedreptate, despre neputinţa zeilor, despre impotenţa socială de a înţelege că oricare lucru nu trebuie judecat prin prisma circumstanţelor, agravante sau atenuante, ci pur şi simplu prin prisma esenţei lui, de rău sau de bine. Jur că m-aş cruci, chiar şi acum, şi nu datorită durerilor pe care le simt în creştet, ci datorită profunzimilor din care oamenii, poate tocmai pentru că unii, puţini, mai şi gândesc, caută conspiraţia chiar şi în cele mai evidente dintre lucruri. Cred că este ca şi cum, dacă ar sta să dea cu ploaie şi nu aş putea ieşi la bere, l-aş învinovăţi pe Dumnezeu că vrea să mă ţină în casă, sau mai rău, pe ruşi cu experimentele lor cu arme minune care pot influenţa clima şi starea vremii şi mai ştiu eu ce alte asemenea bezmeticii. Şi cred că nu m-aş ruşina de mine dacă aş susţine asemenea lucruri, pe cât m-aş ruşina de faptul că în faţa unei beri pot coborî în mocirlele unui scandal mediatic care din orice punct ar fi privit, filosofic, psihologic, legal, se adresează, în realitate, plictiselii şi neputinţei de a ne ridica deasupra lui. Dar pentru că toată lumea are o părere, şi oricât aş vrea să trăiesc înafara ei nu se poate, mi-am exprimat şi eu una a mea. Simplu, ca omul de rând, fără să studiez rechizitorii şi depoziţii, chiar cu riscul de a fi învinovăţit că tocmai eu, care ar trebui să ştiu mai bine, sunt gata să refuz unul din drepturile de care ar trebui să beneficieze oricare dintre noi – acela de a fi prezumat nevinovat până la proba contrarie. Pe de altă parte, mie lucrurile îmi sunt clare: dacă un Hristos urcat pe cruce a reuşit să disciplineze şi să unească întru credinţă miliarde de oameni pentru două mii de ani, vă daţi seama ce ar putea face şapte?! Şapte răstigniţi şi daţi ca exemplu, pentru că acolo unde respectul pentru fiinţa umană lipseşte, acolo unde respectul pentru legile convieţuirii sociale ajunge să fie sfidat cu neruşinare, acolo unde victima este bătută cu pietre şi agresorul aplaudat pentru faptele sale, acolo nu mai este nevoie de justiţie. Acolo este nevoie de Dumnezeu, sau de fiii lui, ăia pe care să îi urcăm cu urale pe cruce, chiar dacă pe la colţuri vor mai fi nebuni care, cu principii ce ţin de legislaţie în mână, să spună că este un act de cruzime.