De ce?!

          „De ce?” nu este întrebarea progresului, cum ar afirma unii; nici a regresului. Nici măcar nu este apanajul nemuririi – oamenii nu sunt nemuritori, poate doar întrebările lor. „De ce?” este întrebarea care face Pământul să se învârtă. Este întrebarea care naşte Universul, care ne dă puterea să nu murim înainte de vreme. Deşi pe mine, mărturisesc, prea des m-a apropiat mai mult de moarte decât de viaţă. Mă pierd în nopţi întunecate şi însingurate şi mi se pare, de multe ori, că doar ea, întrebarea, mă mai însoţeşte. Cred că sunt oameni care şi-au pierdut încrederea în mine. Eu de ce nu mi-am pierdut-o?! „De ce”? De ce îmi vreau Noaptea drept soaţă – femeie de fiecare noapte mereu alta – în loc să mă pierd între coapse de femeie caldă şi vie şi lipsită de vise?!

          Nu pot să spun cu certitudine. Uneori nu îndrăznesc să îmi dau răspunsul de teama lui. Răspunsul la întrebare m-ar putea ucide, sau, la fel de bine, m-ar putea face să renunţ. „De ce scriu?! Eu de ce scriu, ce mă determină să o fac, în loc să am curajul să urmez cursul logic al vieţii”?! Aşa mă întreb, cuprins de noapte şi de disperare, dorindu-mi să îmi smulg părul sub greutatea incapacitării frazei. A frazei pe care vreau să o scriu, a frazei pe care vreau să o transform în dezlegare a enigmei. Nu, nu sunt un om misterios, necunoscutul mă înspăimântă. Şi totuşi, deşi caut răspunsul în mine, nu mai vreau să mi-l dau niciodată. Dar trebuie. Trebuie să mă martirizez sub povara întrebării – să nu râdă nimeni! Şi să mi-o port ca pe o cruce până în clipa în care, chiar dacă nu am o oglindă la îndemână, privindu-mă spre interior, îmi dau răspunsul. Şi mă mint că un răspuns plat şi timid nu este neapărat un răspuns decisiv.

          La o bere – la o bere nu se întâmplă nimic, şi totuşi se întâmplă prea multe – m-am întrebat de ce o fac, aşteptând de la alţii răspunsul. „Ăia care spun că scriu pentru ei să mă lase dracului în pace”! a tunat lovind cu pumnul în masă un confrate în ale degustării. Şi totuşi, eu scriu pentru mine, de aceea cred că am simţit că e necesar să îl las să se reculeagă. Dar jur că este şi o minciună! Dacă cineva mi-ar spune: „vei fi singurul tău cititor, dar vei avea posibilitatea să scrii pentru tine. Ia un dram de talent” i-aş râde în nas şi i-aş spune să se ducă dracului. Inutilitatea scrisului şade în a scrie pentru nimeni; sau doar pentru tine. Nimeni suntem toţi, contează doar câţi oameni au puterea să ne contrazică. Nu, nu scriu pentru mine. Nu eu.

           Pentru glorie nu scriu. M-am simţit bine când altui comesean i-am pus o problemă: „De acord, pentru glorie este o prostie să scrii. Dar dacă ajungi să o consideri ca fiind recompensa venită din partea scrisului”?! A tăcut şi am tăcut şi eu. Sunt oameni care fac lucruri ca să fie făcute, sunt oameni care fac lucruri pentru o recompensă. Am fost învăţat să fac lucrurile bine chiar dacă nu am o altă răsplată decât satisfacţia lucrului bine făcut, deci Gloria ar trebui să îmi fie străină. Doar dacă nu cumva ar fi o femeie care să îşi lepede hainele şi să mă îmbie – deşi nu garantez că i-aş ceda. Posibil să fi ajuns genul de bărbat care se lasă mai greu decât o femeie căreia îi place să fie curtată asiduu. Râdeţi sau condamnaţi-mă pentru înfumurare, mai ales femeile. Oare de asta să scriu? Din înfumurare? Ca să îi pot râde vieţii în faţă, să îi spun: „eu nu sunt ca alíi, eu scriu”?! Nu! Pentru că înfumurarea alungă oamenii, şi s-ar putea să mă trezesc în însingurarea cuvintelor ca unic cititor al rândurilor mele, ceea ce m-ar înspăimânta de moarte. De moartea scriitorului, de eşecul omului. Al omului, îmi spun, pentru că toţi avem idealuri, şi dacă al unora este să vindece oameni, al altora este să nască fraze. Da, scrisul este un ideal, dar nu este motivaţia. Este visul, dar nu este împlinirea lui. Eu de ce scriu?! De ce?! De ce?!

           “Actorii sunt nişte copii mari”, spuse altcineva, ca într-o operă completă a absurdului – deşi de ce să ne minunăm? Viaţa este absurdă de mai multe ori decât este târfă. Sau era invers?! „La fel ca şi scriitorii”, răspunse o voce de lângă mine. Oare de-asta scriu? Pentru că refuz să mă maturizez? Pentru că nu vreau să merg pe firul vieţii, găsindu-mi o femeie, trântindu-i doi copii şi murind la adânci bătrâneţi? Poate pentru că vreau să fiu mereu copil şi mă feresc de responsabilitate. Dar să mărturisesc un secret: pentru mine nu există responsabilitate mai mare decât cea pe care o am faţă de personajele mele. Aşa cum Dumnezeu este privit ca responsabil pentru copiii lui. Nu, nu fug de responsabilitate! Poate pentru că îmi place să fiu Dumnezeu?! Deja cred că sunt minţi care se întreabă cum de nu am scăpat neinternat până acum şi, dacă aş întreba ce ţinută mi-ar sta mai bine pentru o nuntă mi s-ar recomanda costum şi cămaşă; cămaşă de forţă. Este periculos să te crezi Dumnezeu, ştiu, şi totuşi, e atât de plăcut să ai putere de decizie, de viaţă şi de moarte asupra unei vieţi pe care o creezi, fără a avea spaima tragerii la răspundere! Dar nu frizez patologicul, nu mă cred Dumnezeu. Atunci de ce scriu? De ce?!

           “Pentru că pot– ar fi un răspuns facil şi stupid. „Pentru că vreauar fi inadecvat – ştiu mulţi oameni care vor ceva şi nu pot să obţină. Mai degrabă aş considera potrivit să spun „pentru că nu pot; pentru că nu pot altfel”. Nu se cere nici talent nici valoare ca să scrii. Pentru cei lipsiţi de puteri este o toană, pentru cei înzestraţi este chin. Pe mine mă chinuie scrisul. Puteţi să mă acuzaţi de lipsă de modestie şi vă voi răspunde ca Napoleon: „modestia este calitatea celor care nu au ce calităţi să arate”. În unele nopţi, când îmi vine să plâng pentru că Scrisul mă ignoră lipsindu-mă de fraze, îmi spun că ştiu; ştiu că mi s-a dat puterea să scriu ca să ispăşesc o pedeapsă. Plătesc, probabil, pentru ceva ce am făcut, ceva greşit. „Pedeapsa Cerului” este o fantezie, a mea, devenită şi a altora. Pedeapsa Scrisului este doar a mea şi mă va urmări toată viaţa, şi ca un vis frumos şi ca un coşmar. „De ce scriu?” gem strivit sub imposibilitatea de a lega o singură frază, în nopţi care mă învăluie şi mă aruncă departe de mine. „Uite de-asta, ca să îmi împlinesc blestemul”!

7 comentarii la “De ce?!

  1. araoimi spune:

    Am citit si rerecitit. Singuratate, glorie, pedeapsa, de ce ?
    Nu poti sa scrii doar pentru tine, nu cred in pedeapsa urmare a unor greseli. Imi spui si mie cine este atat de curat incat sa considere ca trebuie sa fie pedepsit ? Nopti in singuratate ? O femeie care sa te „ucida” cu mofturi indepartandu-te de ceea ce iti place ? Gloria la care sunt predispusi doar infatuatii ? Hm…crezi in pedepse. Eu sunt un amarat de om cu pacate. Sa ma calugaresc ? Recunosc, cred in puterea divina, in felul meu. La toate ai raspuns cu :” Uite de-asta, ca sa imi implinesc blestemul”🙂. E simplu…blestemul tau se reflecta in esenta scrierilor tale. Ai nevoie de el…nu cred ca poti trai altfel…
    O seara linistita !🙂

    • Nevermore spune:

      Araoimi, curatenia care permite sa ne consideram si sa acceptam necesitatea pedepsei este constiinta. Se pot da multe exemple de oameni care, in virtutea ei, nu numai ca isi asuma ci isi doresc pedeapsa – din literatura, desi cu piloni diferiti, Valjean si Raskolnikov imi sunt cei mai dragi. Cu siguranta nu este nimeni atat de curat incat sa arunce prima piatra, si totusi, acceptarea si asumarea pacatelor nu trebuie sa ne duca pe drumul calugariei ci pe cel al indreptarii. Cam religioasa afirmatia, dar cat se poate de credibila, mai ales ca nu sustin pocainta ci imbunatatirea variantei noastre umane. Cat despre scris – pentru ca textul este o varianta de raspuns la intrebarea pe care ne-o pune sau ne-o pun multi, dar in acelasi timp este o joaca de idei – am putea spune ca viata nu ne da nimic gratis. Placerea de a scrie este extraordinara, dar se plateste, de multe ori, cu chinul de a nu putea scrie. Scrisul poate sa chinuie si sa epuizeze, si atunci devine blestem, dar nu permanent. Multumesc, zi racoroasa!🙂

      • araoimi spune:

        Tema de casa Maria ! 😊 „Crima și pedeapsa”, recitire !. Ai spus tot cu asta.
        Desigur, nu am puritatea copilului, deși ador inocența lor, motiv pt care încerc sa fiu „corectă” cu mine în primul rând.
        Dar aici nu este vorba de mine. Eram curioasa …dimineață savuram cafeaua și am aflat …”Nevermore” – publicată ! 😊
        O voi citi !
        Am fost curioasă, recunosc !
        Hm..modestia asta….caracter !
        Mulțumesc și o ….noapte cum dorești ! 😊

      • Nevermore spune:

        Araoimi, peste „Nevermore” a tercut atata vreme incat din cate stiu eu nu se mai gaseste niciunde, sau cel putin asa ar trebui. Dar sunt ganduri si se cauta mijloacele pentru o reeditare cand va fi timpul. La fel sper sa se intample curand si cu „Pedeapsa”, nu stiu unde si daca se mai gaseste. Grija mare este noul copil pe care sper sa il anunt cu bucurie cat mai curand. Iti multumesc, o zi frumoasa!

  2. araoimi spune:

    Sigur, se putea ?🙂 Am scris despre cartea necitita in alt comentariu.
    Cred ca eram adormita, asta nu este o scuza !
    Vara asta m-a „zapacit” 🙂 . Prezint scuzele de rigoare .
    Si…astept sa apara cartea.🙂
    Multumesc.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s