Personal, da’ în joacă

          De multe ori am exprimat o dilemă, de-a lungul timpului, în faţa oamenilor, în faţa meselor pline de sticle, în faţa oricui arăta un interes cât de mic faţă de propria-mi persoană. De ce oamenii sunt interesaţi de viaţa din spatele rândurilor unui scriitor? Ajută să ştii că are un caracter infect sau că este pâinea lui Dumnezeu”? Ajută să ştii că a a avut o copilărie fericită sau nefericită? Chiar e important să ştii dacă are zece clase sau şase facultăţi şi încă şase masterate, atâta vreme cât rândurile şi poveştile ajung la suflet?

          La o bere, ultima de vreo patruzeci de minute, poate mai bine, mi s-a explicat nu noţiunea de formator de opinie, ci noţiunea de scriitor – una pe care refuzam să mi-o însuşesc. „Oamenii te primesc în suflet şi vor să ştie cine eşti”. Da, de acord, nu poţi atinge suflete fără să le laşi să te cunoască, sau măcar să aibă impresia aceasta. În scris suntem altfel decât în realitate, chiar dacă cele două vieţi ajung, în anumite clipe, să se întrepătrundă. „Atâta timp cât nu îţi sacrifici intimitatea pe altarul curiozităţii, fă cunoscut lumii cine eşti, ca să îţi poţi sacrifica viaţa pe altarul scrisului”, aşa mi s-a spus.

          Primisem o întrebare, „care este primul cuvânt care îți vine în minte pentru a te descrie ”? Voi răspunde şi la ea, în timp, deşi răspunsul cred că ar fi mereu altul, în funcţie de clipă, tocmai pentru că am învăţat să mă asum pe mine însumi. Acum (prea sunt) exuberanţă.