Despre, cu profundă sinceritate

          Prima poezie am scris-o la nouă ani, şi de atunci multă vreme l-am urât pe Coşbuc. Era vară, spre sfârşitul anului şcolar; eram acasă, în Cymeria noastră, şi pentru că eram prea zurbagiu şi bătăuş am fost înscris cu forţa la un concurs de recitare. Considerându-mă prea inteligent ca să mă amestec cu toată lumea, în loc să nu pot dormi noaptea de grija poeziei pe care trebuia să mi-o aleg pentru recitare, mi-am compus singur una. Era despre ploaie – înafară de nopţi şi de femei, mai iubesc ploile. Am fost pe primul loc în preferinţele tuturor (da, a contat că era poezia mea, cu siguranţă!) până la ultima strigare. Pe când mă vedeam mare câştigător şi mă umflam în pene, ultima recitatoare a declamat „Mama” lui Coşbuc. Nici acum nu ştiu de ce nu am mai fost câştigător, poezia mea era mai bună!

          L-am urât, spuneam, vreme îndelungată, şi pentru că nu acceptam să fiu numărul doi, am renunţat la poezie şi m-am apucat de roman. Pe la unsprezece ani scrisesem o continuare demnă de luat în seamă a romanului Winnetou. L-am terminat într-o săptămână, parcă, şi avea exact dimensiunile unui caiet dictando de patruzeci şi opt de file. Bineînţeles că succesul pe care îl aşteptam a luat proporţii dezastruoase când aplauzele şi laurii s-au transformat într-o altoire serioasă a subsemnatului. Pentru că în neastâmpărul meu proverbial la vremea aceea am înţeles să îmi sărbătoresc încheierea romanului cu o încăierare din care am ieşit cu un ochi vânăt, ajuns acasă am fost primit cu o mamă de bătaie ruptă din rai: „Numai de bătăi şi de prostii te ţii, ne faci de ruşine în tot oraşul”! striga bună-mea, încercând să îmi bage minţile în cap.

         Nu ştiu dacă a reuşit ea pe moment sau mi s-a părut mie că efectele literaturii sunt prea dureroase; cert este că am renunţat pentru o vreme. Am devenit elev conştiincios şi cuminte – învăţasem să mă feresc de încăierările în văzul lumii şi cred că ani buni, trei sau patru, o singură dată am fost văzut cu ochii vineţi. Şi o dată cu nasul spart, dar nu din cauza mea. Şi o dată cu capul spart, dar tot nu din cauza mea. Şi poate şi alte câteva vânătăi, dar nicidecum din cauza bătăilor, ci din motive complet diferite.

          Apoi am ajuns la liceu. Nu mă întrebaţi cum, nu mi se prevedea un viitor aşa de strălucit. Concepţia nu era datorată faptului că m-ar fi crezut cineva încet la minte, dimpotrivă, mă declarau ascuţit ca un brici. Dar la capitală cine să aibă răbdare să asculte un copil venit dintre dealuri care, ca să motiveze de ce se întorcea cu mâna goală de la cules de melci, spunea: „apăi, domnule dragă, până să mă aplec eu şi să îl prind, melcul o făcut ţuşti”!

          Poate dacă nu intram la liceu – nu, de fapt cu siguranţă! Dacă nu intram la liceu nu îmi scriam al doilea poem. Ni s-a cerut în clasa a noua, la teorie literară, să încercăm să scriem o poezie. Deşi îmi dorisem să intru la mate-info, nicidecum la filologie, ideea mi s-a părut mult mai interesantă decât Pascalul căruia îmi era prea greu să îi descifrez chichiţele în studii paralele. Am încercat, mi-a ieşit şi, pentru că un rău nu vine niciodată singur, am fost trimis la olimpiada de limbă română. Unde bineînţeles că am fost depunctat şi, ulterior eliminat, pentru o exprimare nefericită: „Coana Chiriţa se crede sexy”… Nu ştiu dacă blasfemia a constat în folosirea literei „y” sau în folosirea întregului cuvânt, dar jur că eu aşa înţelesesem de la conul Alecsandri. Nu l-am urât, dimpotrivă, cred că am fost motivat. „Să vedeţi ce poet mare aţi eliminat voi din olimpiadă”! Nu mi-am spus aşa, dar atitudinea mea asta transmitea. De câte ori mă plictiseam, la ora de matematică, la ora de fizică, de chimie, de… De fapt, ca să fiu sincer, înafară de câteva materii umane eu mă plictiseam la toate orele. Aşa că, de câte ori mă plictiseam la ore, îmi încercam puterile cu o poezie. Am aruncat o grămadă de rebuturi, dar au fost altele care mi-au rămas. Le citeau colegii şi le plăceau, ceea ce mă motiva şi mai mult, acordându-mi nu numai superioritatea zurbagiului în pericol să repete anul din cauza notei scăzute la purtare, ci şi a poetului. Spre fericirea tuturor, am terminat liceul fără repetiţii şi mi-am luat şi bacul. „Filologie, scriitor scrie pe mine!”, mă dădeam mare în faţa oglinzii. „Nu fi tâmpit să mori de foame”, mă sfătuia bună-mea, între ameninţări cu două pe cocoaşă. Mama a fost mai fermă – „o meserie din care să poţi trăi bine”. Şi pentru că poetul fusese prea nedreptăţit de profesorul de matematică, am ales Dreptul. De multe ori colegii îmi spuneau „poetul pulii”, fie-le iertată expresia. Nu pentru că eram vai de capul meu, ci pentru că uneori vorbeam în versuri şi pentru că vulgaritatea menţionată mi se strecura destul de des în distihuri. Mulţi îşi mai amintesc de mine, câţiva mă iubesc încă…

         Apoi a urmat testul – cel de potenţial scriitor adevărat. Legi poate cunoaşte oricine, frazele strălucitoare erau, însă, specialitatea mea. Devenisem cunoscut şi printre adversari, şi printre judecători şi printre prieteni. Cred că datorită „compunerilor” mele de instanţă mi-am făcut o adversară prietenă. Cine ştie?! Poate ea. La un anumit punct, după ce scrisesem avocăţeşte şi continuasem să scriu pe ascuns din când în când, m-am hotărât: „scriitor scrie pe mine, dă-o dracului de viaţă bună şi nedreaptă”. Aşa că am lăsat totul baltă şi mi-am schimbat drumul. Drumul meu nou m-a adus în punctul ăsta, în care îmi pot privi satisfăcut copiii şi mă pot chinui în durerile facerii să nasc alţii. Şi oricât de greu este, îmi este drag şi drept.

          Vor spune unii că am scris prea mult şi prea plictisitorşi chiar laudativ. Dar dacă cineva mă întreabă de ce scriu, cred că această poveste este cel mai bun răspuns pe care îl pot da. Îmi spun des că scrisul m-a însoţit mereu şi, mai ales, a scos tot ce e mai bun în mine. De-asta scriu, pentru că aşa simt, omul care am devenit este varianta mea ideală.

31 comentarii la “Despre, cu profundă sinceritate

  1. araoimi spune:

    „Coana Chirita se crede sexy” si toate celelalte cuvinte…sinceritate cu iz de umor…pana la urma „scriitor scrie pe mine”.
    Am avut parte de o lectura care m-a facut sa zambesc. Multumesc !
    O zi buna ! 🙂

    • Nevermore spune:

      Araoimi, desi sunt nepriceput la confesiuni in acest spatiu, nu pot decat sa ma bucur ca aceasta si-a indeplinit menirea. Uneori ne alegem destinul, la fel cum si destinul ne alege pe noi. E important sa avem zambet pe buze!🙂

      • araoimi spune:

        Nu cred in destin. Poate gresesc. Ce aleg asta primesc. Sau nu ? Habar nu am. Dar „profuna sinceritate” m-a facut sa fiu de dimineata zambitoare. Ma gandeam la cele scrise. Nu stiu ce au inteles colegii mei, treaba lor.. :)))))
        Multumesc pentru o zi in care canicula nu m-a facut sa sufar, eram prea vesela ! 🙂

      • Nevermore spune:

        Araoimi, cel mai comod este sa credem ca suntem stapanii destinului nostru. Ca este produsul hotararilor noastre. Ciudat este doar cand constatam ca, indiferent de drumul pe care am fi apucat-o, ajungem in acelasi loc – si abia atunci incep cu adevarat intrebarile. Veseliile caniculare sunt si ele bune!🙂

      • araoimi spune:

        Cred ca am mai scris asta undeva, habar n-am unde dar T.S.Eliot a mentionat clar : „Nu vom inceta niciodata sa cautam.Iar la sfarsitul tuturor cautarilor, vom ajunge acolo de unde am pornit si vom cunoaste locul pentru prima data.” Scuze, sunt convinsa ca stiai asta. Intrebarile sunt inevitabile, exista in natura noastra.
        O vara caniculara, nu o mai suport…astept toamna si…”copilul” 🙂 !

      • Nevermore spune:

        Araoimi, fiecare om care imi iese in cale ma invata ceva – tocmai pentru ca imi este imposibil sa le stiu pe toate. Scuzele prezentate pentru fragmente de informatie sunt nepotrivite si indezirabile. In privinta cautarilor, uneori poate sa para ciudat – pornim pe drumuri in cautarea noastra, uitand, insa, ca in felul acesta ne departam de noi. Si totusi, sustin cautarea cu toate puterile!🙂

  2. arpeges spune:

    Ai ales foarte bine. Saaaaau…. scrisul te-a ales pe tine.🙂

  3. araoimi spune:

    Revin la „Despre, cu profunda sinceritate. ”
    Poate ca pledand intr-un proces scriitorul_avocat ar fi avut un succes garantat.🙂 Poezia „Mama” a fost si tema mea in primul spectacol cu parintii.🙂
    Mi-am prins fustita plisata cu mainile, am iesit pe scena si am spus titlul.
    Am facut o reverenta, ca doar aia mi-am amintit ca trebuie sa fac si am fugit.
    Poate ai dreptate, mereu cautam…la sfarsitul cautarilor in mod sigur ne regasim si ne identificam cu ceea ce ne reprezinta…
    Ai ales „…omul care am devenit este varianta mea ideala.”🙂

    • Nevermore spune:

      Araoimi, uneori pare ciudat cum, cautand un refugiu in fata prezentului, ne intoarcem la stadiul timpuriu al copilariei. Si, desi, placerea este garantata, radem de ceea ce eram atunci, ca o actiune cruda a omului fata de o varianta a sa mult mai putin imbunatatita. Nu stiu cum este la final, cand ne vedem nevoiti sa ne inchidem cercul, cred ca este important sa avem cat mai putine regrete.🙂

  4. araoimi spune:

    Sfarsitul..eu l-am vazut de doua ori intr-un noiembrie nefericit. Doi oameni dragi mie au „plecat” unul dupa altul. Am privit fara lacrimi, doar cu furie omul fara viata. Sigur, nu stiu cum a fost pentru ei finalul. Eu am vazut cum s-au stins. Cred ca vom avea regrete. Poate depinde de noi ce stim sa lasam in urma. Finalul a fost si va ramane o enigma. Traim in timp comprimat. Ma gandesc ca poate si asta este un motiv pentru care o carte ramane langa noi cititorii, doar deschisa..dar nu este o scuza.
    Mai este ceva. Scoala. Cred ca nu este necesar sa expun eu felul mediocru in care se face acum. „Perlele” absolventilor au devenit celebre. Poate mai celebre decat „Idiotul” lui Dostoievski…depre care probabil nici nu au auzit.
    Nu generalizez, am intalnit si copii speciali dar nu reprezinta majoritatea.
    Frumos spus „sa ne inchidem cercul” , este ultimul punct. 🙂

    • Nevermore spune:

      Araoimi, din cate stiu unul dintre cele mai profunde socuri pentru fiinta umana este sa ii piarda pe cei apropiati. Din nefericire nu suntem niciunul scutiti de asemenea experiente, si nu de putine ori mi-am spus – in momente de idealism – ca asa ceva nu poate fi privit decat ca un gest major de cruzime a divinitatii. Iar timpul… cred ca oricat am trage de el, intr-adevar, nu va fi niciodata suficient pentru toate cate vrem sa le facem. Nu ne ramane decat sa incercam sa il folosim in mod cat mai util, unii pentru cunoastere, altii pentru ignoranta si pentru lucruri facile. Este, important, insa, oricat de grele ne-ar fi crucile, sa zambim macar din cand in cand de sub povara lor.🙂

  5. araoimi spune:

    Sunt multe de spus cu privire la modul in care va arata in „final” viata.
    Putem sa avem viata pe care o visam, doar ca nu putem controla tot ce ni se intampla.Poate este soarta sau „crucea” mentionata de tine. Cred doar ca trebuie sa cunoastem modul in care sa raspundem la tot ceea ce primim in calea noastra.Prezinta importanta felul in care actionam, indiferent de starea in care ne aflam. Spun asta acum, dupa o vreme…in „valtoarea evenimentelor” de atunci nu am avut puterea sa imi controlez comportamentul. Am fost „judecata” ca nu am plans. Sinapse inchise. Nu am simtit nevoia sa explic. In afara spatiului virtual port masca cu zambet.
    Aici zambetul este real. Dumnezeu este arhitectul intelept care schiteaza un proiect al vietii noastre. Am ramas cu o deviza, sa infrunt adevarul..asa cum este el.
    Seara buna !🙂

    • Nevermore spune:

      Araoimi, tocmai pentru ca suntem diferiti avem „dreptul” de a reactiona diferit la ce ni se intampla. Viata nu stiu daca o sa ne fie cum vrem, prea are un simt bolnav al umorului ca sa avem deplina incredere in ea. Imi place sa cred ca de multe ori „gesturilor” ei eu le raspund cu incapatanare. Poate asta sa fie samanta de divinitate. Pentru ca totusi – si sa imi fie iertata rezerva – a accepta fara cracnire ideea existentei arhitectului preaintelept care deseneaza pentru noi este usor exagerat. Si indezirabil, raportat la propria-mi persoana.🙂

  6. araoimi spune:

    🙂 Fireste, suntem diferiti. Hm, daca viata ar fi cum vrem, acum RN ar fi in postura in care ar refuza premiul Nobel.🙂 Poate gresesc, nu stiu.
    Imi place „rezerva” !🙂 Evident ca asta se deduce din ceea ce am scris.
    Doar ca a „schita” proiectul nu este egal cu a stabili definitiv ceva anume.
    Noi suntem cei care hotaram care este drumul. Stiu, se poate intelege ca sunt omul bisericilor sau a unei credinte puternice in divinitate. Nu prea calc pragul „institutiilor” bisericesti. Nu cred in preoti. Pot fi condamnata pentru asta. Nu-mi pasa.🙂 Ca exista sau nu divinitatea este marele mister. Mi-as dori sa cred ca da, exista. Am in familie (verisor) un fost preot, spun „fost’ pentru ca acum este „om de afaceri” si sincer, discutiile cu el pe teme de teologie mergeau catre filosofie. Sunt prea multe de spus pe tema asta. A stat doi ani la Vatican ca reprezentant al ortodoxiei Banatului. Dupa care…e mai benefica o afacere, nu ?🙂
    Sigur, respect opinia ta !
    Imi place raspunsul, multumesc.🙂

    • Nevermore spune:

      Araoimi, oamenii vor fi mereu condamnati de semenii lor, oricare ar fi motivele si motivatiile. Nestiind cum sa interpretez „tonul” dezvaluirii as spune, totusi, ca preferabil este sa ne inchidem drumurile care nu ni se potrivesc si sa o pornim pe altele, care ne aduc satisfactiile pe care le cautam. Desi, ca raspuns la intrebarea mai mult sau mai putin retorica, as spune ca afacere mai profitabila ca Biserica nu exista. Noi suntem cei care ne infrumusetam viata, nu Cerurile. Asa ca, zi frumoasa!🙂

      • araoimi spune:

        Nu este o dezvăluire. Întrebarea este retorică. Cred sau nu ? Nu am reușit sa-mi răspund. Mă simt stinghera alături de oamenii care cred în divinitate.
        Te contrazic în privința afacerii. A făcut o alegere inspirata. Mă refer strict la verișorul meu. Ca biserica a devenit demult o afacere este adevărat. Nu uita ca sunt „finantista” 😊. Seara încerc să uit asta. Muncă ingrată. Nici perioada de fashion nu a fost grozavă. Am reevaluat tot ce am făcut pana acum. Știu ce vreau, doar ca pentru asta trebuie să plec din țară. Dar aici nu vorbim despre mine.
        Este spațiul dedicat celor care au menirea sa ne facă, pe noi cititorii sa visam. 😊

      • Nevermore spune:

        Araoimi, ceea ce este inspaimantator la oamenii „inzestrati” cu credinta este ca trebuie neaparat sa converteasca si pe altii. De parca nu putem trai in liniste fara sa impartasim aceleasi viziuni religioase! Acest spatiu nu este nici despre mine, si desi imi place sa ii spun „loc de joaca” la fel de bine ma gandesc ca i se poate spune „maternitate”. Joaca de idei, cu idei, cu interventii din alte parti care, mai devreme sau mai tarziu, vor genera volume. Sau asa sper pentru ca, indiferent de locul in care suntem sau ajungem, e mai bine sa ne urmam, daca nu idealurile, macar scopurile. Zi faina!

      • araoimi spune:

        ” Înzestrați ” ?
        Cine i-a înzestrat ? Asta este „doctrina” lor.
        Fiind spațiul de joacă iti povestesc ceva care deși nu ar trebui, este ușor amuzant.
        În Timișoara data de 1 noiembrie este destinata comemorarilor. Cimitire pline de coroane și lumânări. Și desigur apar preoții care împart cimitirul în 2,3 părți.
        Am ales să nu mai aduc preot la morminte. A sosit. 😊Desigur îl știam. Am povestit, nimic legat de viața de după moarte. Hotărâtă sa plec mai repede, mi-am luat rămas bun. Ei, nu așa MG ! O slujba cât de mica. Am acceptat. Și evident, pentru că „așa trebuie” am plătit o slujba pe care nu am dorit-o. Este un adevărat „fast” în cimitire. M-am întrebat în drum spre casă dacă nu cumva sufăr de prostie. 😊
        Ce fapta măreață am făcut. Evident în anul următor nu s-a întâmplat la fel.
        Loc de joaca sau „maternitate” , cum dorești 😊 este un spațiu generos.
        Idealul ? Exista ? 😊 Este ceva care are aripi și îmi oferă praf de stele noaptea ?
        Dacă îl vezi sa mă anunți și pe mine.
        Glumesc….😊

      • Nevermore spune:

        Araoimi, stiu de data de 1 noiembrie ca fiind „ziua mortilor”, stiu si ce se intampla atunci. Pe de-o parte, pentru ca superstitia si nevoia de a crede in ceva sunt piloni ai fiintei umane, prin anumite fapte cei ramasi in urma se simt mai bine. Ca sa nu mai vorbim de „gura lumii”, daca se intampla cumva sa te abati de la regula! Pe de alta parte – si eu inclin mai mult inspre aceasta a doua conceptie, este numai bine – vine postul in care strangem cureaua (pentru ca asa trebuie, sa facem ce zice popa nu ce face popa) si apoi Craciunul, cand trebuie sa aiba si bietii sfintii parinti ce pune pe masa! Si mai adaug doar ca idealul trebuie sa existe, suntem pierduti fara el!🙂

      • araoimi spune:

        Până la urmă sunt obiceiuri păgâne.
        Forme culturale arhaice care exploatează o anumită sensibilitate a omului.
        Doar un exemplu, poate greșesc făcând asocierea : Maria=zeița Isis/Artemis/Hera.
        Sigur sunt o păcătoasă .😊
        Gura lumii „sloboda” . Evident cred în puterea divină, în felul meu.Desigur doar cele doua sarbatori sunt importante.
        Fiecare avem un ideal…aduce în noi dorința de a pași mai departe.

      • Nevermore spune:

        Araoimi, fara urma de tendentiozitate, gasesc asocierea Mariei cu prezente feminine din religiile politeiste eronata. Posibil sa ma insel eu, dar crestinismul este o religie exclusiv patriarhala in care Maria nu are alt rol decat acela de a fi „vasul” ales de Dumnezeu pentru purtarea Fiului. Spre deosebire de religiile antice in crestinism femeile nu au statut divin si nici putere – daca ne gandim ca Maria Magdalena aproape a fost omorata cu pietre, iar Maria saruta picioarele Christosului in agonie fara alta putinta de a isi manifesta atributele materne. Dar este foarte adevarat ca religia crestina are multe elemente preluate din alte religii, parerea mea tocmai pentru ca „ar da bine”. Dar ne oprim aici cu asemenea consideratii de teama rugului. In privinta idealului sunt de acord, este un motor care ne poarta mai departe si cred ca fara el/ele viata ar fi nu numai stearpa, ci si iad necrutator.🙂

  7. araoimi spune:

    Vezi , superficialitatea !🙂
    Fac referire la mine. Fara sa ma documentez, scriu ce-mi trece prin minte.
    Am citit despre originea numelui ( jenant este ca prenumele meu este Maria) si am inteles ca exista teorii care sustin ca este de origine ebraica(insemna „amaraciune”), sau egipteana(„iubita”). Sf.Jerome (sfant despre care recunosc nu stiu nimic) spune ca provine din latinescul „Stella maris”.
    In schimb imi place explicatia ta. Asta este cea care corespunde crestinismului.
    Multumesc !🙂

    • Nevermore spune:

      Araoimi, in multe domenii au fost emise teorii peste teorii, unele chiar complet opuse. Important este sa adoptam una care sa se potriveasca fondului nostru uman, conceptiilor si structurii personalitatii. Explicatia mea are la baza elemente care tin de subiectivism si desi poate fi argumentata logic, exista posibilitatea sa fie gresita. Dar pana la proba contrarie, este bine sa credem in propriile opinii.🙂

  8. araoimi spune:

    Corect !
    Citind si recitind filosofia ilustrilor consacrati, ajung uneori la momentul in care ma intreb unde este adevarul. El exista undeva in negura timpurilor.
    Ai atins un subiect sensibil, personalitatea !
    De aici deriva si comportamentul fiecaruia.
    Sigur, exista o multitudine de idei si concepte celebre care nu au un punct comun cu modul in care se manifesta gandirea proprie.
    Deviez putin, tu l-ai urat pe Cosbuc, mie nu imi place spre uimirea ta poate, Eminescu. Nu il urasc, doar ca din tot ce a scris „cu sinceritate” spun ca am in memorie doar „Imparat si proletar”. E prezenta in societatea de azi si posibil va fi mereu. Poate nu este laudativ sa am o asemenea imagine despre „Luceafarul” poeziei..asta este. Poti sa ma critici, nu ma deranjeaza.🙂

    • Nevermore spune:

      Araoimi, parerea mea este ca adevarul are mai multe fete, conteaza foarte mult pe care dintre ele o privim. Fara vreo urma de critica asupra parerii tale (toti trebuie sa avem una), Eminescu, lasand la o parte calitatea operei (care nu poate fi contestata) are meritul de a fi „legat” limba romana, de a o fi „primenit” pentru poezie si de a fi aratat altora cum se fac versuri cu talent si maiestrie. Nu sunt un sustinator infocat al „ultimului romantic”, pe de alta parte, intr-o literatura relativ saraca, desi poeti mari am mai avea, niciunul nu i-ar merita locul. Inca este nevoie de el acolo unde este asezat!🙂

  9. araoimi spune:

    Nu ii contest „locul” si nici opera, nu am calitatea sa o fac. Il vad mai degraba ca un exponent al culturii noastre si nu numai. Asta imi aminteste de ceea ce scria G.Calinescu in „Viata lui Mihai Eminescu”. As putea spune ca imi place Bacovia. Desi nu prea am inclinatie catre lirica. Doar ca…”Stam singur langa mort…si era frig…” („Plumb”) sau daca vrei: „Pe banci de lemn in lunga taverna mohorata, Unde patrunde ziua printre feresti murdare..(„Imparat si proletar”) , poate ca este si asta o expresie a felului in care am perceput starea scriitorului/poet in lume. Nu crezi ca este cam la fel si astazi ?
    Evident este greu ca cineva in prezent sa egaleze maretia operei eminesciene.
    Sincer, imi place Boleslaw Prus, Dostoievski si Edgar Allan Poe.
    Ocolesc cartile „Best-Seller”_best american literature.
    Este o adevarata „invazie” in librarii, frumos copertate…mai ales stii tu, alea de dragoste.🙂 Sirop pe paine uscata pentru cititori. Dar si aici gresesc.
    Nu am voie sa discut inclinatia fiecaruia catre un anumit gen de lectura.
    Sa faca bine sa stea „Decameronul” acolo, frumos in biblioteca, arata bine.🙂
    Critica-ma Nevermore, nu ai decat. Eu citesc ce doresc si Octavian Paler si Umberto Eco si Coelho si…astept si „copiii” lui Nevermore.🙂

    • Nevermore spune:

      Araoimi, acest spatiu nu este destinat criticilor si orice schimb de idei este binevenit. In privinta gusturilor literare – care pot fi oricand criticabile – programasem ceva ce trebuie totusi revazut. Prefer sa imi aman raspunsul la aceste idei pe atunci. Asupra starii scriitorului/poetului, sau asupra conditiei sale, s-ar putea spune multe si sunt, de asemenea, multe randuri care o exprima mai mult sau mai putin plastic, mai mult sau mai putin fidel. Probabil pot fi considerati oameni ai extremelor, si nu numai. Dar e scuzabil, cred, daca ne raportam la Scrisoarea I.🙂

      • araoimi spune:

        No, uite unde am ajuns de la „exuberanta” coana Chirita ! 😊
        Ufff, departe de mine ideea ca mi-as permite să fac aprecieri față de înclinațiile către un anume gen de lectură. Oameni diferiți, gusturi diferite. Despre „starea poetului/scriitorului, cu atât mai puțin. De ce Scrisoarea I și nu Scrisoarea II, unde omul de geniu este creatorul de frumos – poetul, artistul. Deși îmi place ” Când cu gene ostenite sara suflu-n lumânare, /Doar ceasornicul urmează lung-a timpului cărare,/..”
        Poate..”De ce nu voi pentru nume, pentru glorie sa scriu ? / Oare glorie sa fie a vorbi într-un pustiu ? ”
        Scrie Nevermore !
        Este „destinul” tău ! 😊

      • Nevermore spune:

        Araoimi, subiectiv fiind, ca orice cititor, mie mi-a „spus” mai multe Scrisoarea I. Partea buna, insa, si sa imi fie iertata indrazneala, este ca nu mai este cazul sa ne rezumam doar la „Imparat si proletar”. Scriem, asta din pacate, sau din fericire, este „boala” lunga.🙂

  10. araoimi spune:

    Sigur. Ar fi ciudat sa vorbim doar despre o anume lectura.🙂
    Opera literara este un domeniu vast. Vezi tu, pana si matemacianul Dan Barbilian a fost atras de poezie, spunea undeva ca in domeniu geometriei exista ” un loc luminos unde se intalneste cu poezia.”
    Pai Nevermore, boala asta nu are leac !🙂

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s