Alcoolice

        Ca mărturisire ironică şi mincinoasă, trebuie spus că îmi vine greu să continui Săptămâna Urii. Cea asupra versului alb – exprimată, cea îndreptată în anumite momente înspre mine – exprimată. Într-o noapte lipsită de inspiraţie dar susţinută de o sticlă de vin mi-am izbit brusc fruntea cu palma – dar tare! „Cum dracu’ să uit aşa ceva”?! Ţuica! Nu ştiu dacă nu cumva este mai potrivită pentru săptămâna dezgustului, dar un loc aparte îşi găseşte şi în Săptămâna Urii. Am urât-o în ziua următoare primei mele beatificări(sunt scriitor, doar nu o să spun m-am îmbătat ca porcu’ ”!) cu produsul sus-numit. Nu ştiu de alţii, dar eu cam strâmb din nas la respectiva băutură, poate şi pentru că nu am vrut să învăţ din experienţele altora – sau din durerile lor de cap, le-am preferat pe ale mele.

          Bună-mea ca bună-mea, că bănuia ce poamă are la casă, dar mama! Până pe la douăzeci şi cinci de ani, dacă îi spunea cineva că m-am apucat de băut ar fi fost dat afară şi numit canalie mincinoasă. Cred că din cauză că pe vremuri ştiam să disimulez, păream complet nevinovat şi nu preţuiam ca acum adevărul. Bineînţeles, nici acum nu recunosc faţă de ea ce le spun celor de care prind drag: Bem o bere, o ţuică, orice, şi benzină, dacă trebuie”! Dar să revenim la ură, nu la lucruri plăcute. Nu demult, la o întâlnire cu nişte oameni din trecutul meu îndepărtat, mi s-a amintit cum strâmbam din nas întrebându-i cum pot să bea o băutură atât de dezgustătoare ca berea. Ciudat – nu mi-a plăcut niciodată, nici acum, dar fără ea mi se pare că viaţa ar avea mult mai puţin farmec. Poate nu putem trăi fără să nu declarăm că urâm ceva. Că urâm, că nu ne place, că dispreţuim. Avem nevoie, probabil, să ne diferenţiem de ceilalţi, să ne stabilim propria identitate şi aşa am făcut-o şi eu: eu sunt individul căruia nu îi place berea, dar o bea. Totuşi, ca să nu se uite cineva circumspect la mine, pot spune că nici benzina nu îmi place, şi totuşi, în lipsă de orice altceva, cred că ar merge.

          Să mă întorc la ţuică. O urăsc pentru că, la un Crăciun, considerându-mă poate mai bărbat decât eram, mi-am încercat puterile cu vreo două degete turnate în pahar. Normal, seară specială, cu atât mai mult cu cât – că tot mă întreba cineva – unul din anotimpurile mele preferate este Crăciunul. Bineînţeles, după ce le-am sorbit însetat am cam întrerupt şi colinda, iar la cheful care se dezlănţuia după, în semn de reală preţuire a sărbătorii, eu am ajuns cu multe ceasuri întârziere, aşa mult mă ţinuse răul.

          Sunt oameni care dispreţuiesc alcoolul, cred că sunt şi mai mulţi care dispreţuiesc beţivii. Eu, din anumite puncte de vedere, susţin că alcoolul este lubrifiant social. Cu excepţia ţuicii, pe care, cu ură neîmpăcată, o privesc ca pe o ultimă soluţie, una disperată, pe drumurile prea uscate ale vreunei nopţi cumplite.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s