Ignoranţa

          Spune o snoavă că, atunci când Moromete ar fi văzut girafa, ar fi spus: „aşa ceva nu există”. Şi mărturisesc că la propriu nu, dar de multe ori m-am tras atât de mult de urechi pentru că am adoptat în câteva rânduri asemenea atitudine, încât tare mi-e teamă că aş fi putut deveni măgar. Am făcut-o – dacă tot suntem la Săptămâna Urii – pentru că, în multe momente, prea mândru de mine, am lăsat să mă cuprindă autosuficienţa. Şi ca şi cum nu ar fi fost de ajuns, am învăţat, pe calea grea, adevărat, că autosuficienţa duce, nici mai mult nici mai puţin, la ignoranţă. Ca să mă folosesc de un exemplu relativ concret, m-a întrebat cineva ce scriitori moderni, aşa, din 2010 încoace, îmi plac. Departe de mine gândul de a spune că niciunul nu e bun înafară de mine, dimpotrivă; m-am simţit prost pentru că neplăcându-mi niciunul din câţi am citit am renunţat să mai aprofundez. Ignoranţă cumplită şi cu atât mai mult nescuzabilă mie. Spuneam că mă urăsc inclusiv pe mine în dese momente pentru că nu reuşesc să mă dezbar în totalitate de anumite obiceiuri proaste. Unul dintre aceste obiceiuri este ignoranţa. Şi, mai mult, ca unul care nu vede bârna din propriul ochi de paiul altuia, tocmai în ignoranţa mea îmi permit să o condamn pe a altora. Condamnabil, ştiu, şi de urât – dublu, pentru că eu mă urăsc pentru aşa ceva, şi le dau dreptate celor care mă urăsc pentru jignirile pe care le pot aduce prin diverse consideraţii.

Pe de altă parte, primul pas pentru vindecare unei boli este acceptarea ei de către bolnav, deci sunt pe drumul cel bun. Sunt oricând gata să îmi fac mea culpa, îmi pun şi cenuşă în cap, doar pentru a putea spune că, înainte de a îi arăta cu degetul pe alţii, mă arăt pe mine. Şi totuşi, ignoranţa este unul din lucrurile pe care le voi urî de moarte, tocmai pentru că se spune bine, nu e ruşine să te naşti prost, ruşine este să mori prost. Dar astea, probabil, majoritatea dintre cei care îşi vor aşterne aceste rânduri sub ochi, le va considera discuţii de bere, lipsite de substanţă.

În virtutea ignoranţei, a dreptului la demnitate pe care îl conferă anumite convenienţe umane, ajunşi într-un punct în care suntem mulţumiţi de noi, renunţăm să mai creştem. Ştiţi cum era vorba unei alte snoave, creştea Făt Frumos într-un an cât alţii în zece, şi la zece ani arăta ca de o sută”. Se mai spune, totuşi, că rudele nu ni le alegem, prietenii da. Şi, fiind de părere că fiecare om care îmi iese în cale mă învaţă ceva, de multe ori mi s-a întâmplat să îmi apropii oameni din rândurile celor de la care pot învăţa, indiferent ce, nu dintre aceia pe care să îi învăţ eu. Am mai spus-o şi o voi susţine mereu, eu nu sunt crescător de oameni, eu trebuie să învăţ de la ei. Şi sub nicio formă nu o spun cu falsitate, o spun pentru că sunt conştient că mereu am de învăţat.

Se poate confunda ignoranţa cu prostia? De multe ori da. De multe ori, tocmai oamenii inteligenţi devin mai ignoranţi decât cei mai puţin dotaţi din acest punct de vedere. Iar acolo unde este multă inteligenţă cu siguranţă este şi multă prostie. Pe de altă parte, eu cred că setea de cunoaştere nu vine din inteligenţa nativă, ci din dorinţa dezvoltată, cultivată, de a şti mai multe.

Am afirmat acum multă vreme, într-o noapte nereuşită, că măsura unei societăţi este dată de valoarea intelectualităţii ei. Or, cum societatea românească este plină de absolvenţi de facultate pe care în susţinerea concepţiilor nu i-ar bate nici Jean Claude VanDamme dar îi bate limba română, eu m-am hotărât să urăsc ignoranţa. Ca să nu îmi mai amintesc o altă poveste de bere care îmi face prietenii să râdă cu lacrimi. Se făcea, nu ştiu cum naiba, la un pahar!, să cunosc o domnişoară care, neascunzând prea multă vreme faptul că îi eram simpatic, a încercat să braveze. Printre concepţiile ei solide despre viaţă, despre umanitate şi despre dreptul ei de a umbla prin mall-uri, a declarat, sus şi tare, că din liceu – şi trecuse ceva vreme! – nu a mai citit nicio carte şi nici nu o va mai face vreodată. Apoi, privindu-mă languros, mai dulce ca mierea, m-a întrebat cu ce mă ocup. Nu, nu vreţi să vă imaginaţi stupoarea cu care a fost primit răspunsul, anume că nu sunt bancher, doar scriitor, unul mereu în nevoie de vreo sinecură sau sponsorizare. Adio noapte frumoasă! Poate să fie un blestem al omului şi al vremurilor, dar tot o urăsc pe ea, ignoranţa, nu pentru că ucide momente, ci spirite!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s