De duminică

(….) Amin! Duminică suportabilă!

Anunțuri

Notă

          Nu ştiu cum se face, deşi încerc să rezist tentaţiei de a nu mă mai strecura în niciun rând pe mine – pentru că sunt alte lucruri mai de însemnătate care trebuie spuse – cel puţin deocamdară nu reuşesc să îmi temperez dozele de entuziasm. Încep să mă tem că voi fi găsit mort într-o zi, din pricina unei supradoze de cult al personalităţii. Dar dacă nu ne bucurăm nici când avem motive, când să ne mai bucurăm?! Cu atât mai mult cu cât în piroane pot fi bătute şi zile de naştere, nu numai mântuitori. 17! Până atunci, îmi voi supraveghea cu mare grijă (supra)dozele!

.

          Ce face fiecare când ajunge la un capăt de lume? Mi s-a întâmplat să ajung şi eu la sfârşituri, să mă trezesc că nu mai rămâne nimic de spus, doar un cuvânt – punctul; „final”. M-aş întinde şi aş vrea să dorm. Cândva, demult, mă lăudam că somnul îmi este pierdere de vreme, că voi avea timp să dorm atunci când nu voi mai fi nevoit să mişc. Acum aş dormi pentru că, aşa cum bine îmi spunea cineva, este bine să las lumile să îşi facă singure viaţa. Spuneam şi eu cuiva, de multe ori am impresia că sunt lumi care se nasc singure şi ţine de puterile lor să nu se lase pierdute în mările timpului. Sunt lumi care supravieţuiesc chiar şi când zeii le dorm. Sfârşit. Somn.

Speranţă nocturnă

          Mi se întâmplă să îmi treacă nopţile greu, chinuitor, ucigătoare de răbdare şi de somn. Poate peste o vreme îmi voi impune mie însumi penitenţă pentru aceste nopţi pe care, în loc să le privesc aşa cum obişnuiam, le văd începuturi ale zilei de mâine. Din mâine în mâine îmi spun că voi ajunge şi la ziua în care îmi voi curma pentru scurt timp chinurile. Atunci mă voi pocăi şi voi cere să îmi fie iertată nerăbdarea de a aduce ofrandă ei, Nopţii. Iar ea va începe să îmi picure prin vene a linişte iertătoare.

Notă scurtă

          Cred că într-o noapte voi cădea la pace cu mine însumi – am început deja tratativele. Bucătăreasă, dacă trebuie!îmi spun scrâşnind din dinţi. Ocnaş, dacă trebuie!îmi spun amintindu-mi ce spunea Rebreanu, că scrisul e ocnă. Brusc mă opresc şi îmi întind împăciuitor o mână imaginară. O viaţă nu trebuie trăită sub semnul lui „trebuie”, şi mai cred că unele vieţi ni se dăruiesc abia când ne dăruim noi lor.

Variabile

          Pentru că se spune bine, după autobuze şi după femei nu trebuie să fugi niciodată, cu pas moderat, încet şi grăbit deopotrivă, am ajuns la o crâşmă într-o companie de zile mari, deşi se înnoptase. Ceea ce m-a înciudat cel mai tare, dacă se poate spune că m-a înciudat ceva – este o exagerare plină de adevăr! – este că mereu se găsesc întrebări la care ori nu putem să găsim un răspuns, ori suntem nevoiţi să ni-l dăm noi înşine, cu posibilităţile noastre, periodic.

          Spun periodic pentru că – iată una dintre înciudări! – timpul trece şi orice bătălie pornită împotriva acestei treceri este pierdută din start. Partea bună este că prin această trecere, dacă avem noroc, ajungem să ne schimbăm şi noi, nu numai fizic ci şi din punct de vedere mental. Lucru care ne permite să ne reluăm întrebări cărora să le răspundem mai bine, sau mai complex, cu „mintea de acum”, nu cu “mintea de atunci”. Eu, din păcate, sau din fericire, neavând ce face cu timpul meu – doar nu o să îl pierd luptându-mă împotriva trecerii lui! – ca să mi-l umplu cu ceva, mai în joacă mai în serios, îmi pun tot soiul de întrebări.

          Spre exemplu: „dacă tot scriu (e ciudat, pentru că scrisul înseamnă inclusiv o încercare de a păcăli timpul, o luptă de gherilă, nu un război declarat), ar trebui să scriu ceva care să dureze, să rămână; deci, ce dă valoare unei cărţi, o asemenea valoare încât, dacă eu nu pot, ea să învingă pentru o vreme timpul”? Fără să mi se reproşeze asemenea dileme, dimpotrivă, mi s-a atras atenţia că ar trebui să încetez cu copilăriile şi să mă ocup de lucruri serioase, adică de scris. Păi cum”?! Este adevărat, scriem ceea ce suntem, ceea ce avem în vene, în inimă şi în minte, or o transpunere a acestui mod de gândire ar duce la concluzia că o carte lipsită de valoare nu putea fi scrisă decât de un om lipsit de valoare. Ceea ce, să mă ierte toată lumea, este imposibil să fie adevărat. Şi dacă, pentru a putea vorbi despre valoarea cărţilor, ar trebui să ne întrebăm ce este Literatura”? Cred că răspunsul pe care l-am primit îl voi păstra în minte multă vreme; sintetizând: să te întrebi ce este literatura este o prostie. Cred că este adevărat, Literatura poate să fie multe lucruri; poate să fie totul şi nimic; totul sau nimic. În definitiv, şi Sandra Brown şi Danielle Steel fac literatură; adevărat, nimicuri pentru bucătărese, pentru gospodine nefutute şi neglijate, pentru oameni a căror singură grijă este să îşi spele creierul sau să citească numai cum prinţesa, după ce îşi strecură mâna în pantalonii lui Făt-Frumos, a trăit fericită alături de el până la adânci bătrâneţe fără să mai moară vreodată. S-ar putea spune că şi asta este o înfrângere ipotetică pe care o suferă Timpul. Dar este o ipoteză stupidă. O asemenea înfrângere, cum ziceam, ipotetică, nu echivalează deloc cu aceea suferită în faţa lui Don Quijote. Sau în faţa lui Cervantes. Orice s-ar spune (şi s-ar putea spune orice!), chiar şi fără a i se putea demonstra ştiinţific valoarea, într-un studiu făcut de Institutul Nobel din Norvegia pe un eşantion de o sută de scriitori din cincizeci şi patru de ţări, „Don Quijote de la Mancha” s-a clasat pe primul loc într-un clasament al „celor mai bune şi de referinţă cărţi din literatura universală”.

          Deşi iniţial aş fi vrut să scriu despre ceva ce mi s-a spus despre psihologie – enormitate, din punctul meu de vedere – am renunţat momentan. Pentru că o enormitate mai mare ca aceasta, de a spune „eu am învins timpul”, nu cred că există. De învins nu învingem, doar unii dintre noi, cei favorizaţi, îl mai putem minţi cu câteva sute de ani. Poate chiar mii.