Fragment

*Lectură publică Literatorul (aniversare D.R. Popescu, scriitori, critici, editori) Pedeapsa Cerului (fragment)

Eram aproape de locuința noastră, la aproximativ zece minute de mers. Privind ruinele casei nelocuite de nimeni, cu gândul încă la povestea ei, am încercat să mă ridic. Am reușit destul de greu, simțindu-mi capul învârtindu-se și stomacul începând să se zbată nestăpânit. Mi-am învins starea de greață și am pornit, clătinându-mă, către casă. Era liniște și drumul era pustiu. Priveam cerul acoperit de un strat gros de nori din care cădea ploaia nestăvilită, tremurând din pricina frisoanelor scurte şi intense care îmi străbăteau trupul. Mă simțeam ciudat, îmi era foarte cald dar, în același timp, foarte frig. Aveam sentimentul că plutesc și nu simțeam deloc asfaltul sub picioare. Abia îmi țineam ochii deschiși, capul mă durea îngrozitor și îmi simțeam maxilarele strâns încleștate. În gură aveam un gust amar, grețos și, deși am scuipat de câteva ori, nu am reușit să scap de el.

Îmi era foarte sete. Am ridicat capul spre cer și am deschis gura, încercând să prind câteva picături din ploaia care începea să devină tot mai deasă. De câte ori înghițeam simțeam în gât o durere, ca și cum nu aș fi înghițit stropi de ploaie ci cioburi de sticlă. Mi-am spus că, nefiind departe de casă, nu are rost să zăbovesc încercând să îmi potolesc setea în acest mod. Așa că, grăbind pasul, mă și vedeam umplân-
du-mi cu apă paharul și golindu-l, o dată, de două ori, până când setea chinuitoare mi s-ar fi potolit.

Mi se părea că întunericul începe să se destrame, devenind mai puțin intens, mai cenușiu, mai amestecat cu umbrele care vesteau venirea zorilor. Mergând, făceam eforturi mari să îmi amintesc ce se întâmplase, să alung amnezia din pricina căreia nu îmi puteam da seama de ce mă trezisem în acel șanț, pe un drum pe care nu îl foloseam niciodată atunci când mă întorceam de la serviciu. Ca prin ceață am început să îmi amintesc că am plecat de la birou împreună cu niște colegi cu care m-am împrietenit de puțin timp. Ne-am oprit la un bar la care mergeam după orele de program, să bem ceva și să vorbim, ca de obicei, despre tot felul de subiecte. Deși neclar, aveam impresia că după ce am băut câte două beri ne-am salutat și am pornit-o fiecare către casă.

Am grăbit pasul, chinuit de sete, de amețeală, de durere, de greață, de tot ce contribuia la acea plutire ireală pe care o simțeam. Am găsit ușa scării deschisă. Mi-am zis că vreun vecin plecase la serviciu și uitase să o închidă. Urcând treptele mi-a fulgerat prin minte un gând: Simona va fi supărată pe mine. Foarte supărată. M-am oprit în fața ușii apartamentului, ca să îmi caut cheile în buzunarul pantalonilor. Mi s-a părut ciudată senzația pe care am avut-o atingându-mi coapsa în căutarea buzunarului, așa că mi-am lăsat privirea în jos, încercând să îmi dau seama ce se întâmplă. Abia atunci am văzut, la lumina slabă care străpungea întunericul, că nu eram îmbrăcat cu nimic. Inima a început să îmi bată cu putere, am simțit o transpirație rece pe gât și pe tâmple, și amețeala mi se intensifică. Zorii dădeau să apară, iar eu eram în fața ușii apartamentului nostru, gol pușcă și fără niciun fel de scuză. Nimic care să poată fi spus, care să poată reprezenta o justificare în fața supărării îndreptățite cu care presupuneam că eram așteptat.

La ora aceea Simona dormea. Mă gândisem că aș fi putut să deschid ușa fără să fac zgomot, să mă strecor neauzit în casă și să înfrunt mânia nevestei atunci când m-aș fi trezit. Dar cheile mele erau în buzunarul pantalonilor, iar hainele îmi dispăruseră fără să îmi pot da seama cum fusese posibil să se întâmple așa ceva. Aș fi vrut să mă înghită pământul, sau să existe ceva care să îmi dea de înțeles că nu este decât un vis, un coșmar din care urmează să mă trezesc curând. Probabil era în jur de patru-cinci dimineața, pentru că bezna de afară se subțiase și, sporadic, începea să se audă cântul vreunei păsări care încerca să le trezească pe celelalte. Iar eu, gol, cu o stare asemănătoare unei mahmureli cumplite, stăteam în fața ușii încercând să îmi fac curaj să apăs butonul soneriei.

În cele din urmă am sunat, insistent, sperând ca ceea ce urma să se întâmple să treacă foarte repede. Îmi doream să mă întind, să închid ochii și să mă odihnesc. Îmi simțeam trupul zdrobit, iar stomacul încă mi se zbătea, probabil din cauza amețelii a cărei putere nu slăbise deloc. Când Simona a deschis ușa ochii i s-au mărit de surpriză, apoi privirea ei nu a mai exprimat decât șocul, revolta, indignarea față de trădarea pe care mi-o pusese pe umeri fără ca măcar să mai întrebe ce se întâmplase. Și-a dus mâna la gură, căutând să își acopere tremurul buzelor, apoi închizând ochii m-a întrebat:

– De ce, Călin, de ce? De ce?!

Aș fi fost mult mai fericit dacă ar fi început să strige la mine, să încerce să mă lovească, să facă o criză de isterie care, într-un final, s-ar fi potolit și ar fi lăsat-o mai calmă, mai eliberată de tensiune. În schimb, îmi lăsă ușa larg deschisă și se duse în bucătărie ca să se așeze pe un scaun, neîncetând nicio clipă să își clatine capul. Am simțit durere văzând-o, înțelegând din gesturile ei cât de strivită se simțea, cât de revoltată, cât de suferindă. Dar în același timp simțeam o mânie nebună, o mânie pe care nu aveam împotriva cui să o îndrept pentru că, deși făceam eforturi disperate, nu reușeam să îmi aduc aminte nimic.

– Cu cine ai mai fost de data asta?

Întrebarea mă luă prin surprindere. Era normal să apară, dar nu mă gândisem la ea, nu mă mai gândeam decât că sim-țeam nevoia să mă întind, să stau cu ochii închiși, să dorm… Să uit că am uitat, să îmi amintesc totul, fiecare detaliu; sau să mă trezesc alături de ea și să răsuflu ușurat constatând că totul fusese doar un coșmar.

– Spune! Cu cine ai mai fost de data asta?! Lovi cu palma în masă, făcând să zdrăngăne amenințător tacâmurile care mă așteptau pregătite de cu seară.

– Nu am fost cu nimeni…

Râse. Era un râs isteric, o isterie reținută care se mani-festa doar în interiorul ei, ca o furtună devastatoare.

– Simona, nu îmi amintesc… nu știu nimic din ce mi s-a întâmplat. Te rog… Lasă-mă să mă întind. Vino cu mine, haide să discutăm despre asta, lasă-mă să mă întind pe canapea și poate că, vorbind cu tine, îmi voi aminti totul.

– Așa spui de fiecare dată, Călin! “Haide să discutăm despre asta”… Așa va fi toată viața?! Mi-ai promis că vom lăsa totul în urmă. Am încercat să te iert, să trec peste suferințele pe care mi le-ai pricinuit… De ce îți bați joc de noi? De ce îți bați joc de mine? De ce m-ai tot oprit dacă nu ai de gând să încetezi?!

Avalanșa de întrebări îmi făcea genunchii să tremure. Aș fi vrut să mă reped la ea, să o iau în brațe, să îi jur că o iubesc, că numai pe ea o iubesc. Să îi spun că nu mai țin minte nimic, că nu mint deloc, că nu știu ce s-a întâmplat.

– Parcă de fiecare dată este mai rău, Călin. E din ce în ce mai rău și mie îmi vine din ce în ce mai greu să mă împac cu asta.

– Te rog, lasă-mă să mă întind… i-am spus, simțindu-mi genunchii moi.

Eram în pragul leșinului și m-am sprijinit de tocul ușii. Și-a ridicat privirea spre mine, o privire fixă, disperată, și mi s-a părut că am văzut o sclipire de teamă. Probabil starea mea mi se citea pe chip, iar ea, văzând-o, înțelegând-o, se spe-riase. Se ridică, mă lăsă să mă sprijin de umărul ei și mă conduse către dormitor.

– Întinde-te, îmi spuse. Dormi.

– Simona…

– Dormi!

Când m-am trezit nu mai era. Plecase. Își strânsese toate lucrurile și plecase din viața mea pentru totdeauna. Așa o spunea biletul pe care mi-l lăsase. Un bilet simplu, scurt și concis, în care nu mi-a spus niciun cuvânt de reproș, nu mi-a amintit toate nedreptățile pe care le suferise din partea mea. Îmi spunea doar că pleacă definitiv și că oricât aș dori, oricât aș plânge sau aș implora, nu se va mai întoarce la mine. Îmi cerea să nu mă opun divorțului, pentru că o asemenea atitudine mi-ar fi dăunat mie, în primul rând. În orașul nostru, în care aproape toți ne cunoaștem unii pe alții, o luptă în fața judecătorului mi-ar fi afectat definitiv reputația. Și nu doar reputația ar fi fost pierdută, pentru că, sunt sigur, consecințele ar fi fost mult mai drastice. Serviciul, unii prieteni, relațiile mele… toți mi-ar fi întors spatele și m-ar fi privit cu dispreț. Avea dreptate, dacă refuzam despărţirea ea ar fi fost nevoită să povestească tuturor despre Roxana, despre Venera, stripteuza, și despre alte bănuieli de-ale ei, neîntemeiate, în realitate, dar susținute de aceste două greșeli pe care le-am făcut în trecut. Și nu ar fi fost doar asta, dar dacă povestea despre modul în care se derulase căsnicia noastră în ultimele luni, încheind cu această ultimă întâmplare care îi pusese capăt…

Mă trezisem simțindu-mă mai bine. Capul mă mai durea, dar greața, zbaterea stomacului și slăbiciunea trecuseră. Eram extrem de lucid și, când am văzut că lipsesc unele lucruri, am înțeles ce se întâmplase înainte să găsesc biletul lăsat pe masa din bucătărie. Sperasem să îl încheie cu o concluzie care să îmi dea o mică speranță, să îmi fi scris “te iubesc, dar nu se mai poate”. În schimb, încheia spunându-mi că nu s-a ferit să facă gălăgie strângându-și lucrurile. Pentru că nu m-am trezit a încercat ea să o facă, dar nu a reușit. Și, înainte de a îmi scrie acel “adio” patetic, îmi spuse că niciodată nu am fost așa… Că păream mai mult mort decât viu, că a strigat, că m-a pălmuit, chiar, încercând să mă trezească. Dar pentru că nu reușise, îmi lăsase acest bilet, ultimul lucru pe care considera că l-aș fi avut de la ea. Nu se gândise, însă, și la rana pe care despărțirea o deschidea în sufletul meu.

Anunțuri
Această intrare a fost publicată în Altele.

21 comentarii la “Fragment

  1. araoimi spune:

    Multumim !
    Alte cuvinte sunt de prisos…

    • Nevermore spune:

      Araoimi, interpretabila afirmatie – o spunem ca sa mai si radem. Totusi, din experienta personala, indraznesc sa te contrazic, abia in asemenea momente isi au loc si rost cuvintele. 🙂

  2. araoimi spune:

    Adevar grait-ai. Am avut parte de bucuria de a citi un fragment din „Pedeapsa cerului”. Acolo unde apare neincrederea, suspiciunea, relatia intre doi oameni devine fragila. Despartirea este, cred eu necesara chiar daca asta duce la suferinta. Poate Calin este responsabil de starea Simonei, doar ca indiferent de situatie, se pare ca acolo nu exista comunicarea. Desi nu vad de ce Calin nu ar putea fi inteles. Si iata, apare si despartirea ca trauma sufleteasca si nu numai. Aspectul societate. Teama de felul in care un divort are impact social. De ce trebuie neaparat sa tinem cont de asta ?
    Este clar ca Simona il iubeste, tinand cont de faptul ca inainte de acel bilet „patetic” de adio nu ar fi incercat sa afle motivul suspiciunii. Exista acolo o traire intensa de iubire si durere. Exista si un fel de egoism din partea Simonei.
    Nu cred ca trebuia sa faca un gest extrem. Gol, insetat, infrigurat, Calin se intoarce acolo unde exista iubire. Lipsa de incredere distruge. Poate sa sfasie iubirea in mii de bucati care greu se mai pot aduna.
    Nu stiu, dar cred ca hotararea ei nu a fost cea mai buna alegere.
    E dureros finalul fragmentului. M-a intristat : ” Nu se gandise, insa, si la rana pe care despartirea o deschidea in sufletul meu.”
    Sincer, nu pot zambi !
    Multumesc, Nevermore !

    • Nevermore spune:

      Araoimi, nu este primul, dar sper ca nu va fi ultimul comentariu literar pe marginea unui text al subsemnatului. Multumesc mult, m-a bucurat! „Notandu-mi” in acest spatiu anumite momente importante, precum acela al lecturii, am ales acest fragment impreuna cu altele din care sa se poata observa „textura” tehnicii de scriere, fara a ma gandi ca se pot face altfel de analize. Sa imi fie cu iertare ca ma va bucura lipsa zambetului, un text este bun (eu asa il voi considera) atunci cand reuseste sa ne impuna anumite stari de spirit. Iti multumesc inca o data pentru placuta surpriza! 🙂

  3. araoimi spune:

    Nevermore, tehnica scrisului nu ma preocupa. Eu sunt doar cititorul. Exista in cuprinsul textului stari pe care, posibil unii cititori le-au trait cu intensitate. Si mai sunt acei cititori analitici, aceia pentru care fiecare fragment este studiat cu atentie…”fragment” de viata….
    Eu iti multumesc !!!

  4. araoimi spune:

    Nevermore, te rog sa ma crezi, nu citesc orice, nu imi pierd timpul. Sunt carti si „carti”. Nu intentionez sa ranesc pe nimeni dar timpul dedicat lecturii este al meu si „aleg”. Ma bucur ca te-am gasit ! 🙂
    Sau mai exact, am gasit scriitorul RN.

    • Nevermore spune:

      Araoimi, scriitorul este in punctul in care se bucura de fiecare cititor castigat. Si cred ca si atunci cand va refuza Nobelul ar resimti tristetea pierderii unora dintre ei. Este normal, nu trebuie sa scriem pentru faima si pentru glorie, ci pentru oameni. 🙂

  5. araoimi spune:

    Nu cred asta !
    Ce motivatie poate avea un cititor sa selecteze scriitorii dupa un asemenea principiu ? Sigur, premiul Nobel este important pentru valoarea scriitorului.
    Dar si aici am reticente. Felul in care se se face selectia este determinat uneori de anumiti factori sociali. Nu sunt in masura sa reconsider eu, cititorul principiul dupa care Alfred Nobel a lasat prin testament principiile acordarii premiului. Ar fi penibil. Dupa umila mea parere, valoarea unei scrieri consta in felul in care citittorii o apreciaza. Poate nu este corect modul in care gandesc, dar prefer sa spun ce cred. Ma gandesc la Lev Tolstoi sau Ibsen. Oprele lor nu au fost suficient de „idealistice” ?
    Multumesc ! 🙂

    • Nevermore spune:

      Araoimi, este bine si normal ca fiecare cititor sa isi aleaga scriitorii care ii ating sufletul. Despre Nobel este greu de vorbit, are si premiul asta „pacatele” lui. El, premiul, sau oamenii care il acorda. Si as mai spune ca unii scriitori sunt prea mari pentru distinctii mici. 🙂

  6. araoimi spune:

    Nevermore, raspunsul tau pare subtil desi am inteles. 🙂
    In mod sigur citesc doar ce imi place. Si astept…un „copil” sau doi… 🙂
    Poate, cine stie, peste ani voi avea in biblioteca un roman celebru…RN
    Sau poate mai degraba. Nu te opri, este o „pasiune”.
    Multumesc…:)

    • Nevermore spune:

      Araoimi, cartile, asemenea oamenilor, au destinul lor. Dar indiferent de destin, nu trebuie scrise pentru a deveni celebre. Totusi, sper ca acel „mai degraba” sa fie o urare care sa se indeplineasca. Multumesc! 🙂

  7. araoimi spune:

    Nevermore, parca spuneai ca speranta moare ultima, nu ?
    Si de ce nu ar fi celebra ? Cine stie ?
    Pasiunea scrisului nu dispare, celelalte pasiuni pot fi trecatoare…. 🙂
    Eu iti multumesc ! 🙂

    • Nevermore spune:

      Araoimi, in discutii uzez mult de acel principiu in privinta sperantei, chiar daca nu il cred mereu. In scris, insa, speranta nu are ce cauta. Cine scrie cu speranta de a da nastere unui roman celebru face o mare greseala. Ca se poate intampla, nu excludem, dar nu acesta este motivul pentru care trebuie sa ne acceptam chinurile. 🙂

      • araoimi spune:

        Hm…speranța.
        Mă gândesc cât de des este folosita în discuții.
        Nevermore, nu prea știu ce sa spun.
        De ce nu ar exista și în scris ?
        Nu sunt în măsură să răspund.
        De altfel răspunsul este al tău.
        Și e corect sa fie așa. Tu ești scriitorul.😊

      • Nevermore spune:

        Araoimi, speranta trebuie sa existe in scris, insa in aceeasi masura scrisul trebuie sa ucida speranta. Sunt fatete ale aceleiasi probleme, indisolubil legate. Probabil cand va fi timp ma voi apleca asupra unei astfel de idei. Zi faina! 🙂

  8. araoimi spune:

    😊 Timpul…
    Sper că timpul da șanse speranței…
    Dar te rog, nu „ucide” speranța ! 😊
    Zi bună, Nevermore !

    • Nevermore spune:

      Araoimi, in scris imi permit sa sustin ca speranta este unul dintre cei mai de seama dusmani ai omului. Omul din spatele acestui spatiu, la fel ca si ceilalti, si-ar lua campii fara speranta. Nu ucide nimeni speranta, daca este, trebuie lasata sa moara singura, in ciuda eforturilor de a fi intretinuta. 🙂

      • araoimi spune:

        Nevermore, în ceea ce privește speranța în scris, nu am puterea și nici calitatea sa mă opun părerii tale.
        Dar…de ce ? Retorică.
        Eh, Araoimi mai spera… 😊
        Sa găsească în librărie o nouă carte, sub semnătura lui RN ! 😊

      • Nevermore spune:

        Araoimi, imi doresc ca o asemenea speranta sa se implineasca in cel mai scurt timp. Carti sa fie, ca librarii, slava Domnului! Zi cat mai faina! 🙂

      • araoimi spune:

        Nevermore ….așteptăm !
        Zi senină !😊

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s