Variabile

          Pentru că se spune bine, după autobuze şi după femei nu trebuie să fugi niciodată, cu pas moderat, încet şi grăbit deopotrivă, am ajuns la o crâşmă într-o companie de zile mari, deşi se înnoptase. Ceea ce m-a înciudat cel mai tare, dacă se poate spune că m-a înciudat ceva – este o exagerare plină de adevăr! – este că mereu se găsesc întrebări la care ori nu putem să găsim un răspuns, ori suntem nevoiţi să ni-l dăm noi înşine, cu posibilităţile noastre, periodic.

          Spun periodic pentru că – iată una dintre înciudări! – timpul trece şi orice bătălie pornită împotriva acestei treceri este pierdută din start. Partea bună este că prin această trecere, dacă avem noroc, ajungem să ne schimbăm şi noi, nu numai fizic ci şi din punct de vedere mental. Lucru care ne permite să ne reluăm întrebări cărora să le răspundem mai bine, sau mai complex, cu „mintea de acum”, nu cu “mintea de atunci”. Eu, din păcate, sau din fericire, neavând ce face cu timpul meu – doar nu o să îl pierd luptându-mă împotriva trecerii lui! – ca să mi-l umplu cu ceva, mai în joacă mai în serios, îmi pun tot soiul de întrebări.

          Spre exemplu: „dacă tot scriu (e ciudat, pentru că scrisul înseamnă inclusiv o încercare de a păcăli timpul, o luptă de gherilă, nu un război declarat), ar trebui să scriu ceva care să dureze, să rămână; deci, ce dă valoare unei cărţi, o asemenea valoare încât, dacă eu nu pot, ea să învingă pentru o vreme timpul”? Fără să mi se reproşeze asemenea dileme, dimpotrivă, mi s-a atras atenţia că ar trebui să încetez cu copilăriile şi să mă ocup de lucruri serioase, adică de scris. Păi cum”?! Este adevărat, scriem ceea ce suntem, ceea ce avem în vene, în inimă şi în minte, or o transpunere a acestui mod de gândire ar duce la concluzia că o carte lipsită de valoare nu putea fi scrisă decât de un om lipsit de valoare. Ceea ce, să mă ierte toată lumea, este imposibil să fie adevărat. Şi dacă, pentru a putea vorbi despre valoarea cărţilor, ar trebui să ne întrebăm ce este Literatura”? Cred că răspunsul pe care l-am primit îl voi păstra în minte multă vreme; sintetizând: să te întrebi ce este literatura este o prostie. Cred că este adevărat, Literatura poate să fie multe lucruri; poate să fie totul şi nimic; totul sau nimic. În definitiv, şi Sandra Brown şi Danielle Steel fac literatură; adevărat, nimicuri pentru bucătărese, pentru gospodine nefutute şi neglijate, pentru oameni a căror singură grijă este să îşi spele creierul sau să citească numai cum prinţesa, după ce îşi strecură mâna în pantalonii lui Făt-Frumos, a trăit fericită alături de el până la adânci bătrâneţe fără să mai moară vreodată. S-ar putea spune că şi asta este o înfrângere ipotetică pe care o suferă Timpul. Dar este o ipoteză stupidă. O asemenea înfrângere, cum ziceam, ipotetică, nu echivalează deloc cu aceea suferită în faţa lui Don Quijote. Sau în faţa lui Cervantes. Orice s-ar spune (şi s-ar putea spune orice!), chiar şi fără a i se putea demonstra ştiinţific valoarea, într-un studiu făcut de Institutul Nobel din Norvegia pe un eşantion de o sută de scriitori din cincizeci şi patru de ţări, „Don Quijote de la Mancha” s-a clasat pe primul loc într-un clasament al „celor mai bune şi de referinţă cărţi din literatura universală”.

          Deşi iniţial aş fi vrut să scriu despre ceva ce mi s-a spus despre psihologie – enormitate, din punctul meu de vedere – am renunţat momentan. Pentru că o enormitate mai mare ca aceasta, de a spune „eu am învins timpul”, nu cred că există. De învins nu învingem, doar unii dintre noi, cei favorizaţi, îl mai putem minţi cu câteva sute de ani. Poate chiar mii.