„Se lăsase noaptea, învăluind Pământul” – exemplu de frază simplă, lipistă de tehnică scriitoricească, plină însă de adevăruri. Acele adevăruri sunt altele, în funcţie de fiecare om în parte, în funcţie de modul său de viaţă şi, de ce să nu ne jucăm cu vorbele?!, în funcţie de aspiraţii.
Sunt unii care consideră scrisul blestem şi pedeapsă, ocnă, chiar, pe când alţii văd în el binecuvântare. Ideatic ating doar extremele, pentru că, aşa cum am spus-o de nenumărate ori, echilibrul meu nu poate să vină altfel decât prin migrarea de la o extremă la alta. Dar oricum ne-ar fi scrisul, cruce de purtat în spinare sau salvare divină, suntem obligaţi să îl facem. Într-o discuţie nu îndepărtată la un pahar, mi s-a aruncat o idee: „dacă am fi putut zbura, ce nevoie am mai fi avut să scriem”?! Scrisul ne este zbor, asta este concluzia; scrisul ne este zbor, chiar dacă sunt forţe care ne vor crucificaţi în noroiul aparent plăcut al lumii pământene. Noroc că ea, lumea, se lasă învăluită de nopţi, când Gândurilor le cresc aripi şi pornesc să zboare. Tot mai sus, tot mai departe, ascunse în întuneric de ochi care le-ar frânge de teama uzurpării, pentru că atunci când gândeşte, omul poate orice. Mai cu seamă să iubească viaţa!
Nevermore 