Joacă

          Rom – Captain Morgan, black (să nu îmi vină nimeni cu romuri de-alea fine, care alunecă pe gât fără să zgârie) – şi Cola, neapărat în pahare separate. Păi ce dracu’?! Ăsta, ăsta nu altul, este gustul victoriei! Într-o noapte, savurându-mi victoria… Ciudat; victoria este o senzaţie cu aripi, chiar dacă are nume de femeie; la fel ca speranţa. Să revin. Într-o noapte, savurând gustul victoriei, mi-am spus că aş putea începe un ciclu de texte sub titlul universal „Păi ce dracu‘?!”

          Ar sări unii cu gura: Bre, scriitorii sunt emancipaţi în exprimare, au maniere în frază, nu violează cuvântul şi nu pervertesc ideea”! Ei, aş! Scriitorii sunt şi ei oameni, cu bune şi cu rele, cu zâmbete largi, cu disperare în priviri, cu mintea departe, cu mintea deloc, oameni ai clipei sau ai eternităţii, în funcţie de moment. Şi, să nu uit, dacă ar fi cineva care să îmi spună: „bre, îţi înalţi ode singur” aş răspunde simplu: Păi ce dracu”?!

         Avantajul unei asemenea exprimări este că poate însemna orice. Poate să fie de bine la fel cum poate să fie de rău şi, în anumite cazuri, poate să fie neutră. Exact aşa! Este o Elveţie frazeologică, o „Construcţie a cantoanelor” în sferele scrisului. Şi ca să nu uit, pentru că prea îmi face cu ochiul romul ăsta din pahar, sau poate doar mi se pare şi de fapt îi fac eu cu ochiul, sau cu amândoi, clipind haotic şi înceţoşat… să nu uit! Într-o noapte, alături de o persoană care mi-a devenit foarte dragă, am întrebat copilăreşte, căutând înţelegere şi protecţie: „astăzi pot să mă îmbăt”? Răspunsul a venit ca o taină de nedescifrat: „poţi; dar dacă F. ar fi aici ţi-ar spune: „Numai gura de tine”! Eu nu te-am văzut niciodată”. Păi ce dracu‘?! Mă văzuse, beat de extaz şi de spaimă de mine. Cumva asta este o ciudăţenie a vieţii – parcă mereu e îmbibată de spaimă. Şi cum să nu fie?! Spaimă de ce am fost, de ce suntem, de ce am putea fi. Spaimă de oameni pe care îi pierdem, spaimă de oameni pe care urmează să ni-i apropiem. Mi-am auzit romul şoptind cu voce străină, una pe care gustul victoriei mi-a îndepărtat-o: „Păi ce dracu?! Până şi Rousseau recunoştea, suntem iepuri”! Iar eu începusem să tremur, să tremur a nerăbdare de bezne în care nu mă voi pierde.

Anunțuri

10 comentarii la “Joacă

  1. ane spune:

    Joaca este mai veche decât cultura, instinct înascut.

    • Nevermore spune:

      Ane, posibil ca joaca sa fie inserata in codul genetic al omului, prea ne indreptam toti spre ea, de la cele mai fragede varste pana la cele mai inaintate. Si da, sunt de acord cu afirmatia ta pentru ca nu degeaba se spune despre cultura ca ar fi „colectia protestelor ludice ale fiintei mature”. Zi faina! 🙂

  2. araoimi spune:

    Nevermore, inspirat titlu ! 😊
    Așteptăm seria e texte sun titlul menționat .

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s