Case (II)

          Atunci când îmi simţeam nopţile goale îl mai chemam ca să îmi ţină de urât. Mă obişnuisem cu temperamentul lui răzvrătit şi cu poveştile lui ciudate. Important era că ne ţineam de urât unul altuia, într-un mod în care nicio femeie nu ar fi putut să o facă. Nici nu ar fi avut cum, pe un curs firesc al naturii femeile sunt făcute să umple sufletul, nu mintea; în schimb gândurile…

         „Gândurile pot fi lăsate oricând pentru o femeie. Chiar şi la bătrâneţe, pentru că iubirea nu ar trebui să aibă vârstă. Nu, iubirea nu ar trebui să aibă vârstă, doar manifestările ei”. Uneori îl priveam ca pe un străin căruia, pentru a îl descoperi, îi acordam cea mai mare atenţie. Alteori îl priveam ca pe un alt eu, deşi nu mă identificam aproape deloc cu el şi încercam să îmi impun să nu uit – el era produsul gândului meu, personajul meu idee care, în mod încăpăţânat, refuza să se lase creat de mine şi se crea singur.

          „Uite, eu, spre exemplu”, îmi spuse. “Îmi place să îmi amintesc că a fost o vreme când pe un toc de uşă aveam trasate linii cu creion chimic. Ştii… eram acasă, îmi puteam manifesta dorinţele, îmi făceam planuri, vise de copil şi îmi măsuram înălţimea. Aşa deveneam eu bărbat, crescând în înălţime – îmi era suficient şi mă îndreptăţea la toate. Dar dintr-un moment anume s-a schimbat ceva. Îţi spuneam de femei… Acum mă interesează cum le privesc eu, nu îmi mai pasă cum mă privesc ele pe mine. Mai demult era altfel”.

          S-a oprit, intrigat că nu îi mai pun nicio întrebare, că nu îi mai pun obstacole în crearea poveştii sale. Dar eu, în sinea mea, mă întrebam dacă eu inventez ceea ce îmi spune sau dacă, prin vreun fel de forţă supranaturală, căpătase o viaţă distinctă de aceea din mintea mea. Mi s-a părut ciudat să îmi spun că, atâta vreme cât ne privim cu pasiune personajele – doar să le privim cu pasiune, nu să ne identificăm cu ele! – ele devin entităţi de sine stătătoare, cu trecut, cu prezent şi, poate, cu viitor. „Prima oară când am plecat de acasă, am plecat pentru o femeie, crezând că îmi voi găsi locul în ea”, spuse aproape în şoaptă.Ce minciună! Mintea mea era singura lui casă – aşa mi-am spus, urându-l că mă făcea să mă întorc în timp între amintirile mele. Eu nu aş fi plecat niciodată de acasă, pentru că acolo era femeia care îmi mângâia sufletul, îmi lumina nopţile şi îmi umplea zilele. Dar îi dădeam dreptate, iubirea nu are vârstă, poate doar rădăcini tot mai adânci.

2 comentarii la “Case (II)

  1. araoimi spune:

    „Scrisul este un mod de a te concentra asupra a ceea ce nu știai că știi(asupra a ceea ce știai fără să știi că știi).” _ Liiceanu

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s