Case (III)

          Dezavantajul creării unei alte istorii personale decât cea reală este, în primul rând, uitarea. Se poate întâmpla să minţim şi să ne uităm minciunile, de aceea am spus mereu că minciună mai bună ca adevărul nu poate să existe. Adevărul poate fi doar cosmetizat, niciodată uitat. Or, ceea ce i se întâmpla personajului meu idee era exact lucrul acesta, ajungea să se încurce în adevărurile sale. Cumva mă simţeam bine, pentru că ajungeam să capăt putere asupra lui; ajungeam să îi sugerez eu anumite adevăruri prezentându-i-le ca fiind ale lui, iar el le accepta fără să îmi mai pună întrebări sau, chiar, fără să îşi pună sieşi întrebări. În definitiv, dezrădăcinându-ne ne pierdem de o mare parte din noi înşine pe care încercăm să o înlocuim, pentru că altfel construcţia care suntem s-ar prăbuşi sub greutatea absenţei propriei istorii. Ne întrebăm mereu cine suntem, de unde venim şi încotro ne ducem; dacă avem puterea necesară să facem un asemenea act sinucigaş.

          Sau, poate, asemenea celor traumatizaţi care îşi înlocuiesc amintirile cumplite cu un vid, personajul meu încerca să se creeze în asemenea fel încât să convină tuturor. Şi lui, şi mie, şi celor care probabil cândva şi-ar aşterne privirea pe povestea din care ar face el parte. Dar e greu ca toată lumea să fie mulţumită, şi mi se părea că el nu ştie asta. Nici măcar într-un cuplu nu există mulţumire completă, universală! Şi atunci? Uneori închidem ochii; căutăm să suplinim minusurile cu plusurile sau aplicăm regula matematică, aceea conform căreia minus cu minus dă plus. Deşi, ce este ciudat, un om în minus adunat cu un alt om în minus dă un minus mai mare. Poate chiar imens. Poate de aici şi traumele – chiar dacă a încercat să mă contrazică, i-am impus într-un final să creadă ca mine, durerile cele mai mari, nevindecabile, sunt pierderea oamenilor. Pierderile acelea pe care nu le putem întoarce, golurile pe care nu le putem umple cu altcineva – poate doar cu altceva. „Poate cu un pahar”? m-a întrebat într-o noapte. „Nu, paharele nu înlocuiesc nimic, pot, cel mult, să facă parţial uitate pentru câte o durere de cap golurile”.

           “Ce e iubirea, un gol”? Este posibil, în definitiv, pentru că orice casă lipsită de iubire devine mai degrabă temniţă. „Ce e iubirea, oa”? “Nu ştiu, i-am zis, oazele nu trebuie să devină închisori”. Lăsându-l să se caute singur mi-am îndreptat gândul înspre un moment în care mă pierdusem eu. Cine ştie, poate definitv.

2 comments on “Case (III)

  1. araoimi spune:

    Nevermore, nu este adevarata ecuatia. Intr-o ecuatie exista paranteze care complica rezolvarea problemei. Si fiind stiinta exacta are intotdeauna un rezultat. Dar golurile raman goluri, „altceva” nu alunga dureri din amintiri trecute.
    Din decalogul lui Paler :
    „Sa nu uiti ca orice asteptare e provizorie, chiar daca dureaza toata viata.”
    …asteapta, amintirea e mereu prezenta…
    Seara faina !🙂

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s