P.S.

          „Ce ştii tu”?! Nu am uitat când ţi-am spus. Eram prea sus, prea atoateştiutor, prea omnipotent pentru a asculta altceva decât ceea ce îmi dictam eu mie. Mai ştii că uneori mă surprindeai dictându-mi vorbe şi acţiuni, făcând repetiţii pentru viitor? „Ce mai ştii tu”?! Aşa te-aş întreba acum, în mod ticălos, aruncând vina pe tine de teamă să nu mi-o asum şi să nu mă asum nici pe mine. Într-un fel sau altul, a trebuit să învăţ să şi pierd. Ăştia suntem, nişte pierduţi, nişte rătăciţi care, aruncaţi într-o vâltoare, în loc să îşi caute o insulă de linişte se apucă bezmetici să se caute unii pe alţii. Am fi legaţi, cică, de fire invizibile, de iţe de destin, de predestinarea care ne împinge unii înspre alţii. Este şi ăsta un mod de a ne umple singurătăţile, gândul poate umple vidul din noi, la fel cum o poate face şi minciuna. Ştii că m-am minţit, nu? Deşi oricui voia să mă asculte spuneam mereu că minciuna cea mai bună este adevărul, eu mă minţeam. Nu m-aş condamna niciodată, doar îmi căutam liniştea şi credeam că mă zbat pentru ce mi se cuvine. Doar că unele scopuri ne îndepărtează de noi mai mult decât orice povară avem de dus în spate. Şi cumva, de la o vreme, am ajuns să mă trezesc străin în mine, întorcându-mi pe furiş privirile înspre trecut şi regretând că nu am făcut altfel. Dar chiar dacă aş fi făcut altfel, nu s-ar fi schimbat nimic, pentru că până şi lumea asta nu este altceva decât o oprire, una scurtă, în cadrul cine ştie cărei călătorii ciudate. Mie până şi ultimele călătorii mi s-au părut ciudate şi înspăimântătoare şi aş fi preferat să nu le fac, pentru că de fiecare dată mi-am rătăcit drumul. Să ţii minte, să nu umbli pe drumuri neştiute fără ghizi care să îţi lumineze calea. Şi să te fereşti de aceia înşelători!

          „Ce ştii tu”?! Aşa te mai întrebam superior atunci când aveam impresia că pe necuprinsurile unei mări furioase nu stânca aceea care oferă salvare este importantă, ci acela salvat. Mă minţeam, deşi am învăţat cândva demult că nu este frumos să minţi. Dar ştii şi tu că nu de puţine ori mi se întâmplă să nu învăţ din greşeli, şi le repet, trezindu-mă în acelaşi punct, murmurând aceleaşi cuvinte şi trăindu-mi aceleaşi agonii. Dar am puterea să îmi spun că sunt printre puţinii care au găsit modalitatea sigură de a călătorii în timp. Mereu mă trezesc în locul din care am plecat, cu aceeaşi simţire, cu aceleaşi gânduri, cu aceleaşi cuvinte. Poate o vreme am avut noroc cu cuvintele şi m-am folosit de ele chiar dacă acum ştiu că nu duc nicăieri. Prea zboară în linişti de noapte sau în lumini difuze de zi. Prea uşor se transformă în promisiuni şi jurăminte care se dovedesc a fi doar cuvinte. Asta este frumuseţea scrisului. Că, uitând cât de mult diluează şi rupe, lasă impresia de putere şi de rost şi de destin. Eludând raţiunea şi raţionamentul, scrisul poate să dea aripi spre locuri neştiute, în loc să lase ceea ce a mai rămas de lăsat să îşi aştepte plecarea înspre ceea ce contează. „Ce contează”? m-ai întreba. Cred că nimic. De fapt aproape nimic. Contează să nu uit. Contează să nu mai uit în colţuri prăfuite adevărul. Adevărul acela care mi-a fost mereu alături chiar şi atunci când a fost eclipsat de minciună. Ştii care este adevărul – că tot mă mai întrebai tu ce este cu boala aceasta a scrisului? Adevărul este că nu lasă focurile să se stingă. Că le poate alimenta flăcările, chiar şi atunci când muşcă îngrozitor, şi prin el, oricât aş arde, devin cenuşă mult mai încet. Şi chiar dacă mi-ai mai spus tu cândva că parcă aş fi blestemat, ţi-aş fi spus că totul este binecuvântare. M-ai lăsat să fiu unul dintre puţinii care, oricând doreşte, poate dezgropa morţii doar ca să îi mai îngroape o dată. Este şi ăsta un exerciţiu bun, unul care să nu mă mai îndepărteze de mine – acela care la nişte intervale de timp îşi poate spune: „de ieri lumea este mai săracă în minuni”.