Diverse

          A fost o vreme, nu de mult, în care îmi propusesem să scriu un Elogiu al Cârnaţilor în loc de cel al nebuniei. Nu ştiu de ce mi s-a părut interesantă ideea, sau poate ştiu şi nu vreau să spun, dar tare mi-e că nu l-oi scrie niciodată. Pentru că în general, un asemenea elogiu nu se potriveşte decât în perioada Crăciunului, iar de Crăciun se spune că trebuie să fim buni, să nu supărăm şi să nu deranjăm pe nimeni. Deşi, eu mărturisesc, după umila mea părere, sunt cârnaţi de mâncat şi alţii pe care nu îi pot înghiţi nici cu lămâie. Încerc să mă încurajez totuşi, spunându-mi că îmi pot scurta elogiul, că îl pot concentra şi că mă va găsi Crăciunul şi împărtăşit şi gata să redevin bun. Cu atât mai mult cu cât, îmi tot zic (dacă ar fi să supăr pe cineva), ce îmi pasă dacă mă fluieră lumea când mă pot aplauda de unul singur? Asta da nebunie…

         Ei! Dar tocmai pentru că nu sunt atât de nebun pe cât se crede, am renunţat la ideea cu discursul Cepei, pentru că ceapă nu se bagă în cârnaţi, sau cel puţin aşa ştiu eu, iar un discurs al Usturoiului nu ar fi nici pe departe atât de lacrimogen, lacrimogen şi în egală măsură usturător. Deci gândurile îmi rămân în imponderabilitate, iar planurile date peste cap, pentru că – foarte ciudat! – cu fiecare idee pe care aş vrea să mi-o notez, mi se întâmplă să apară ceva care să îmi dea de înţeles că nu este una bună. Spuneam, de Crăciun frunţile trebuie descreţite, nu încreţite, şi muşchii faciali relaxaţi, nicidecum ocupaţi cu scrâşnetele. Deşi, mărturisesc, şi eu scrâşnesc la adresa celor care încep mai devreme de mijlocul lui noiembrie să sărbătorească anotimpul Crăciunului şi jur că tare i-aş elogia aşa cum se cuvine şi cum merită!

           Mi-am promis că nu mă voi lăsa dus, totuşi, de porniri intempestive, nici de impulsivităţi, nici măcar de porniri personale – altele decât cele pacifiste. Pacifiste şi potrivite manifestărilor care urmează, deşi cu toată teama mea pentru siluetă, tare mi-e că voi declara război devastator cârnaţilor pe care intenţionam să îi elogiez. Amintindu-mi totuşi de nişte lucruri care mi-au fost inoculate de mic, precum şi povestind într-o noapte despre o vreme care chiar ar merita mai multă atenţie decât orice alt elogiu, mi-am spus că aşa ar trebui să fie Crăciunul, o oază. Una de linişte şi de pace, în care fiecare să fie lăsat să îşi vadă de ale sale, să îşi facă uitate cât de cât rănile, supărările, obsesiile, totul. Nu ştiu cât de mult înseamnă Crăciunul naşterea Hristosului şi cât devenirea omului, ridicarea sa la o treaptă superioară. Ştiu, totuşi, că ar trebui să fie o oază. Şi chiar dacă îi spuneam cuiva că în opinia mea oazele nu trebuie să devină închisori, m-aş întoarce la Crăciunurile mele, mi le-aş zăbreli şi aş fi primul care ar face pierdută cheia.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s