Oglindă

          Uneori nici nu îmi mai vorbesc mie, doar oglinzii mele. Cu ea îmi place să vorbesc, chiar dacă îmi reflectă de cele mai multe ori doar imaginea. Am întrebat-o într-o noapte, aşa cum mai aveam nebunia să întreb pe ici pe colo, în faţa unui pahar: „cum ar fi să trăieşti până şi fără propriul sine”?

….

          Nu obişnuiesc să trag cu urechea, nu prea mă interesează oamenii, cu atât mai puţin secretele lor. Dar fără vreo intenţie, am auzit undeva, într-o crâşmă, în faţa unui pahar, o spovedanie care s-a strecurat prin vacarm şi a scăpat nesufocată de rumoare: „Este greu de sărbători aşa”. Ce înseamnă acel aşa” habar nu am, ştiu doar că mi-am amintit de mine, într-o noapte, vorbind în faţa oglinzii. Aş fi vrut să spun vorbind cu mine, dar nu ştiu dacă nu cumva cel din oglindă nu mai sunt eu. Ne întrebam reciproc, unul pe celălalt, străpungându-ne cu priviri curioase, ce este mai important în lumea asta. Unul susţinea sus şi tare că idealul. Măi, omule, striga unul, câţi idealişti ai mai văzut tu?! Tocmai asta este dovada că idealul nu este important, mulţi reuşesc să îl uite şi să trăiască fără el”. Am dat din mână a lehamite – nici nu mai ştiu care, eu sau celălalt eu. „Amintirea este mai importantă”, susţinu celălalt dintre noi. „Da?! De ce? Ca să îţi doreşti să fii în stare să îţi laşi clipa doar pentru a te întoarce în cele după care tânjeşti”? Cred că se întâmplase ceva ciudat cu mine, pentru că m-am simţit devenind un al treilea care susţinea că amintirile pot fi idealizate. Cu riscul, într-adevăr, de a rămâne încremeniţi între trecut şi viitor, dar nu în prezent. Aşa credea el, că unele nostalgii pot roade mai rău decât viermii, mai ales când în faţă nu mai e nimic. Nimic.

(Joacă) De decembrie

Să-ţi fie noaptea asta anotimp
Şi-n sufletu-ţi adânc să strângi
Cadouri date peste timp;
Să nu oftezi şi să nu plângi.

Să vii cu mine în visare
Sub cerul roditor de stele,
Să ne lăsăm purtaţi în zare
Departe de gânduri rele.

Să fii a mea ca niciodată –
Iubire scrisă-n infinit –
Sub norii vălătuci de vată
Să-mi fii la piept vis împlinit.

Şi mâna-ncremenită-n mângâiere
Pe-a ta s-o laşi caldă s-o prindă,
Să devenim din vifor de tăcere
Decembrie gata să se-aprindă.

Puţină laudă de sine

          A fost o vreme în care mi-am dorit să împart în jurul meu cuvinte. Mi-am dorit într-atât de mult încât refuzam să fac altceva şi căutam să mă ascund pe mine de teamă ca omul să nu devină mai important decât cuvântul său. Totuşi, fără să îmi fi lustruit temeinic ghetele, Moş Nicolae m-a cam plesnit cu o surpriză. A făcut pace, cumva, şi a îmbinat omul cu cuvântul. Cu întârziere, şi cu de la mine putere, îl trec şi aici, ca eveniment notabil (încă nu sunt obişnuit să dau interviuri ca şi cum respir). Pentru că, parcă, prea am tăcut. Dar am vorbit altora, făcând încă un pas pe un drum de care încă îmi este teamă.