Închipuiri

          Într-o noapte m-am hotărât să scriu o scrisoare fără destinatar – sunt oameni cărora le-am scrie oricum, oricând, oricât, fără să avem posibilitatea să ne trimitem scrisorile altfel decât sub formă de gânduri. Trebuia, de altfel, prea îmi tăcusem mie, prea îmi ignorasem umbre care mă aşteptau în colţuri de suflet. Pe când îmi scriam încă gândul, uneori cu litere de amintire, am auzit o voce întrebându-mă: „Mai visezi”? Ştia ea ce ştia, cel mai uşor de înfrânt sunt visătorii. Mi-am oprit vorbele care îmi părea că nu izvorăsc din mine şi am răspuns, aşa cum aş fi făcut în îmbrăţişările unor nopţi mai blânde: „Ce ştii tu”?! Am aşteptat un răspuns care întârzia să vină, picurându-mi în vene senzaţia că, oricât nu aş simţi, mă schimbasem. Adevărat, fusese o vreme în care preţuisem un vis mai mult decât o viaţă, dar pe atunci nu aveam părul alb. „Cel mai uşor de înfrânt sunt visătorii”, îmi şoptea o voce chemătoare, iar eu, cu mâna zbârcită, tremurândă, căutându-mi un punct de sprijin, mi-am închipuit că îmi privesc viaţa în ochi: „Ce mi-ai urât mai mult, fericirea sau suferinţa”? Greşită întrebare! Vieţile urăsc de cele mai multe ori ceea ce le umbreşte – visele.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s