De unde…

De unde-mi curge versul pornit în zbor spre tine
În nopţile anoste în care îmi lipseşti?
Din spaima de tăcere? Din voia de mai bine?
Din gândul că de-o viaţă doar tu în piept îmi creşti?

De unde-mi curge dorul ce noaptea-mi răscoleşte
Şi o transformă-n trudă simţită până-n zori?
Din clipa ce suspină? Din versu-mi ce cerşeşte?
Din gândul că-mpreună putem zbura spre nori?

De unde-mi curge visul ce-n somn mi-e desfătare
Şi pleoapa mi-o mângâie ca un delir ceresc?
Din teama mea de bezne? Din luna lucitoare?
Din gândul că la pieptu-ţi pot chinul să-mi sfârşesc?

De unde-mi poate ochiul străpuns de oboseală
Să curgă-n astă lume oceane-ntregi de sare?
Din lipsa vorbei tale? Din lipsa-mi de smereală?
Din gândul că-mpreună suntem înflăcărare?

Sau poate că din tine – din tine curge totul,
Tot visul ce cu ochii te caută-n neştire,
Tot dorul ce îneacă mai crunt decât Potopul,
Tot versul ăsta care şopteşte cu iubire.

De început (II)

          Aşa suntem noi, oamenii, încăpăţânaţi să ne risipim în urmărirea visurilor în loc să ne aşteptăm tăcuţi şi răbdători ruina totală. Şi poate de aceea, uneori, la început de an nu mă mai gândesc la cele ce mi se pregătesc să urmeze, ci la ceea ce le rămâne de văzut celorlalţi. Puţin balsam şi nelipsita urare: „La Mulţi Ani”!