Scurtă disecţie (final)

          Suntem vase de suflet purtate pe oceane vaste de senzaţie, de variile capricii ale sorţii. Cruntă soartă a avut Orfeu – ar spune unii. Dar raţiunea vine să contrazică şi să spună că şi-a făcut-o cu mâna lui. Încăpăţânarea de a ieşi din rândul lumii, de a ne poziţiona deasupra turmei nu poate să aducă nimic bun – moarte sau singurătate. Sau amândouă – moartea în singurătate. Asta trebuie spus, în primul rând, de către orice om înzestrat cu bisturiul raţiunii – atât ca o ameninţare cât şi ca o concluzie. Sorţile ni le facem singuri, oricât de crude ar fi, şi probabil ar trebui să încetăm să aruncăm povara vinei pe himere şi închipuiri. Şi totuşi, pentru că mereu există un totuşi…

          M-am întrebat ce aş face dacă într-o clipă de pierdere aş renunţa la capacitatea de a fi raţional. În definitiv nu raţiunea face lumea să se învârtă. Poate mi-ar fi teamă să mă dedau la asemenea acte – sunt prea mândru ca să o fac. Da, ştiu ce ar zice unii, prostia merge mână în mână cu mândria, şi Orfeu, dacă ar fi disecat aşa cum trebuie, ar fi unul dintre cele mai bune exemple.

          Şi totuşi, pentru că mereu există un totuşi… În istoria omenirii au rămas consemnate mai multe dovezi de nebunie decât de înţelepciune. Oare pentru că sunt proşti oamenii? Sau, poate, pentru că închistaţi în limitele raţiunii uităm să visăm? Atunci când ne pierdem capacitatea de a visa avem nevoie de nebunia altora. Nu numai pentru a evada din noi, ci şi pentru a înţelege că există o alternativă. De parcă s-ar mai întreba cineva care este prostia mai mare – să mori sfâşiat de bacante sau să te laşi impresionat de un mit care a străbătut neobosit mii de ani! Da, neobosit şi neuitat, pentru că noi, cei înzestraţi cu raţiune suntem într-atât de proşti, de vulgari şi de lipsiţi de curaj de a arunca în uitare istoria doar pentru a ne impune omenirii ceea ce am putea fi: propriul nostru mit! Ah, da, să nu uit… dar neîndrăznind, mereu avem posibilitatea şi puterea de a îi arunca în derizoriu pe cei care o fac.

Scurtă disecţie (IV)

          Aş îndrăzni să susţin că a fi prost nu este o ruşine, atâta timp cât nu cauţi să nu laşi nicio urmă de îndoială în această privinţă. Dar şi mai cutremurător este cazul în care prostia merge mână în mână cu lipsa de cuviinţă. Orfeu, căzut în braţele unei suferinţe atât de necruţătoare, în loc să se prăbuşească în(tre) braţele altei femei, sau între coapsele ei, sau în loc să îşi fi luat câmpii, să fi plecat pe pustie, să se facă sihastru – deşi e clar că nu îl ducea mintea să prezică Supraomul – se întoarse pe plaiurile natale. Unde, în loc să dea măcar în al doisprezecelea ceas dovezi de deşteptare, se apucă să facă tot soiul de nefăcute. În loc să zdrobească pe unde poate capete de şerpi, se apucă să cânte aşa de duios că până şi animalele sălbatice îi resimţeau suferinţa şi îşi uitau menirea. Plângeau pietrele, erodându-se; fărâmiţându-se atât sub povara lacrimii încât, din nou, bunul mers al lumii părea ameninţat. Şi parcă nimeni nu îi mai lua în seamă sfidarea, şi toţi sufereau împreună cu el. Se mai gândea cineva în ce lumină îi pusese acest lăutar pe ceilalţi bărbaţi? Pentru că vedeţi, chiar şi după câteva mii de ani, o femeie mai pusă pe harţă ar putea în orice clipă să arunce la coşul de gunoi florile primite de la adoratorul ei şi, înfulecând dintr-o cutie de bomboane despre care ar pretinde că sunt expirate, ar spune: „Ia să faci bine să te duci după mine în Infern! Aaaa, nu vrei? Vezi, Orfeu ar fi făcut-o, aia iubire”! Orice gest, cât de romantic, făcut de orice îndrăgostit, ar păli în comparaţie cu atitudinea orfeică, atât astăzi cât şi atunci, şi poate ar fi fost mai bine să nu fie cântate niciodată asemenea isprăvi. Cât despre femeile acelea de atunci, ce să mai spunem?! Cu inimi slabe, cu suflete vibrânde, cu ochi ascunzând lăcomia poftelor sub vălul compătimirii, ţeseau în cuprinsul nopţilor cine ştie ce fantezii de a fi salvate de nefericitul lăutar, de a găsi o cât de mică ocazie pentru a i se abandona. Doar că el, Orfeu – şi aici intervine prostia împinsă dincolo de orice culme a lipsei de cuviinţă – nu se uita la niciuna, nu era interesat de niciuna. El doar plângea o umbră şi cânta pentru ea, conferindu-i dimensiuni supranaturale în conştiinţa oricui ştie să asculte o poveste despre o iubire capabilă să tulbure rotirea obişnuită a lumii.

          Poate de aici şi furia aceea cumplită a bacantelor – ar fi şi aici de discutat mult despre orgoliul femeiesc, strâns legat de pieirea orfeică. Acele bacante care, ca vulturii olimpieni, se repeziră într-un moment de delir şi îi sfâşiară trupul ca să îi roadă ficatul, aşa cum ficatul lor fusese ros nu de gelozia pe o umbră, ci de jignirea de a nu fi privite cum îşi doreau ele – ca femei, ca alternativă. Aşa i-aş spune fiului meu, dacă soarta mi-ar juca vreun renghi şi aş avea vreodată unul: „decât să mânii vreo femeie, mai bine du-te în cuşca leului şi, cu nonşalanţă, plezneşte-l zdravăn peste bot”. Cred că şansele de supravieţuire ar fi mai mari… Dar să nu ne avântăm în divagaţii. Ultimul gest de prostie al lui Orfeu – şi ar spune unele – de necuviinţă, nu a fost suferinţa. De suferit suferim toţi, mai mult sau mai puţin, mai adânc sau mai la suprafaţă. El, însă, nu a ştiut (sau nu i-a păsat?) că adevărată suferinţă trebuie gustată în tăcere.

De duminică

          Într-o zi… Îmi amintesc bine, era într-o zi. Şi totuşi, ce contează! Nu m-am schimbat deloc. Îmi repet cu obstinaţie că nu de miros de tămâie are nevoie omenirea ca să fie salvată. Duminică suportabilă!

Dilemă nocturnă

          Cred că de multe ori raţiunea excesivă se poate dovedi un cuţit cu două tăişuri. Nu de puţine ori îmi sfătuiam umbra întinsă pe albul peretelui să se ferească; şi ea, şi alţii – să se ferească, să aibă mare grijă, pentru că iubirea prosteşte. Pe de altă parte, umbrele păreau că îmi răspund cu întrebări, unele care mă tot trăgeau de mânecă. Se mai îndrăgosteşte cineva cu adevărat într-o societate de consum în care, în mod cumplit, omul este cel mai consumat produs?

Scurtă disecţie (III)

          Despre femei s-au scris biblioteci întregi şi probabil, dacă unele nu ar fi fost arse, am fi ajuns să pretindem că le putem înţelege – deşi adevărul este că nici măcar ele, femeile, nu se înţeleg. Nedumerirea pe care am mai exprimat-o în alte ocazii este, însă, de ce sunt denumite în anumite forme de exprimare „sexul slab”. Oricât am încercat, nu am reuşit, mărturisesc, să înţeleg o asemenea expresie. Spre exemplu, mă gândesc, Euridice cu siguranţă şi-ar fi asumat statutul de văduvioară şi, chiar dacă nu s-ar mai fi putut muta la Windsor, şi-ar fi trăit cu mai multă sau mai puţină demnitate restul zilelor. Ceea ce, de altfel, este o dovadă de tărie şi de raţionalitate. Cu siguranţă nu s-ar fi dedat nici la pacturi faustiene, nici la întreprinderi care să arunce morala în derizoriu. Orfeu, pe de altă parte, a încălcat legile esenţiale ale moralităţii, considerându-se mai presus de ceilalţi muritori şi arogându-şi dreptul la o a doua şansă, ignorând bunul mers al lucrurilor. Aşa îmi spun, dacă nu ar fi legile bunului simţ, cu toţii am face coadă la poarta Infernului ca să ne recuperăm morţii. Nu o facem, însă, pentru că în baza bunei noastre raţiuni înţelegem că trebuie să păstrăm neatins unul dintre cele mai mari mistere ale vieţii – moartea. Din Împărăţia morţilor se mai găsiseră temerari care să se întoarcă, deşi trebuie spus, nu prea aveau ce căuta acolo. Dar erau vii, nu descifraseră taina trecerii în nefiinţă, pe când Euridice, întâmplându-i-se, întorcându-se sub razele calde ale soarelui ar fi deconspirat misterul şi, cu siguranţă, nu ar fi pus ordine în dileme oferind răspunsuri, ci ar fi aruncat, mai degrabă, lumea în haos.

           Închizând ochii, totuşi, la derapajele de la moralitate ale lui Orfeu, nu putem să nu ne declarăm stupefiaţi de prostia crasă de care dă dovadă. La câţiva paşi fiind de a îşi recupera iubita şi de a reaşeza temeliile lumii, în ciuda înţelegerii făcute pe tărâmul umbrelor, îşi aruncă privirea în spate. De ce?! De teamă să nu se fi pricopsit cu alta?! Întorcându-şi privirea, nu a mai avut ce face decât să vadă umbra Euridicei îndepărtându-se de el, dispărând în tenebrele în care îi era locul. Iar el, Orfeu, ieşind fără speranţă şi singur pe poarta Infernului, nu a mai avut altceva de făcut decât să se prăbuşească în genunchi pradă unei suferinţe cumplite. Ceea ce, de altfel, susţine validitatea zicalei din vechime: „unde nu este cap, vai de picioare”. Citisem cândva de mult despre un alt prost care afirma că dacă i s-ar oferi un punct de sprijin ar răsturna lumea. Şi totuşi, Orfeu nu face altceva decât să îl contrazică şi să demonstreze că oricât ne-am strădui, suntem blestemaţi de divinitate, şi chiar şi când avem parte de tot ajutorul şi de toate circumstanţele favorabile pentru a stabili o nouă ordine în legile universului, reuşim să ne dăm cu stângul în dreptul mai ceva decât componenţii naţionalei de fotbal. „Errare humanum est”, ar spune unii, dar dacă nu ne caracteriza prostia, cu siguranţă noi eram aceia care i-am fi stăpânit pe zei.

Scurtă disecţie (II)

          Un avocat specializat în divorţuri, un adept al conspiraţionismului şi chiar cineva care ar fi cochetat cu profesia de detectiv particular l-ar fi sfătuit pe bietul Orfeu – nu îndrăznim să îi spunem onorabil – să îşi pună unele întrebări; spre exemplu, ce căuta Euridice în calea şarpelui, la horă, îmbrăcată în rochiţe vaporoase? Nu, departe de mine gândul de a stigmatiza femeia, dar pe firul logic al lucrurilor în loc să se repeadă să pornească cu jalba înspre Infern, celebrul lăutar trebuia să îşi ridice anumite probleme. Aici se impune o paranteză – şi dacă cineva s-ar întreba „păi de ce să se impună?” aş răspunde: „pentru că aşa vreau eu”. Deşi s-a scurs mult timp de la întâmplare, deşi or fi fost unii care au aruncat cu tot felul de caracterizări, „cântăreţul trac”, “minunatul (ca să nu spun mirobolantul) îndrăgostit”, „efigia durerii” şi alte asemenea, trebuie spus că Orfeu, privit rece şi în mod radical, nu era altceva decât un lăutar. Un lăutar atât de lipsit de succes la femei încât se agăţa de unica, singura care îl dorise – poate nu pentru că ar fi avut talent, ci pentru că lăutarii, aşa cum se întâmplă şi azi, nu erau deloc muritori de foame. Ca o translaţie către vremurile actuale, înclin să cred că Orfeu nu era cu mult deosebit de vreun Guţă (căruia orice femeie cu bun simţ şi respect de sine nu i-ar arunca nici măcar o privire), pentru că, dragilor, dacă ar fi fost un rockstar, l-ar fi durut fix în chitară de excursia Euridicei în lumea umbrelor.

           Ajuns în acest punct al raţionamentului nu pot invoca decât – din nou! – prostia umană. La modul cât se poate de realist, după ce ar fi suferit o vreme, Orfeu putea să îşi spună foarte bine „nu-i nimic, are balta peşte”. Doar că, în linie cu prostia fiinţei umane, care tinde să fie mai mult pesimistă, negativistă, mie îmi pare că Orfeu a gândit: „e o problemă, balta are numai broaşte”. Indiferent de ce ar fi gândit cântăreţul trac, pentru că nu ne putem substitui lui decât cu imaginaţia, nu cu sufletul, noi, oamenii realişti, cei cu mintea ascuţită şi capabili să disecăm realitatea cu precizie de chirurg, suntem datori să îi înfierăm comportamentul. Şi nu numai pentru prostia de care a dat dovadă, ci şi pentru nesimţire. Dar lipsa de cuviinţă mai are puţin de aşteptat până să fie tratată.

Scurtă disecţie (I)

          Cumva într-o noapte m-am agăţat de o idee care la început mi s-a părut stupidă şi nedemnă de o atenţie deosebită. Totuşi, pentru că în anumite momente este mai obositor să trăieşti cu tine însuţi decât să te ocupi de alţii, mi-am spus că încercarea moarte nu are. Probabil şi aici ar fi o discuţie, anume ori că încercarea privită ca o acţiune generală nu are moarte (nu se spune degeaba că omul este dator să încerce, deci încercarea este universală şi mereu prezentă), ori că o încercare anume, chiar eşuată, continuă să fiinţeze prezumându-i-se nu moartea, ci doar o amânare pentru o dată ulterioară. Şi ar mai fi ceva de spus, o anume continuare a vorbei – „încercarea moarte n-are, numai cine-ncearcă moare”. În consecinţă, obosind să mă suport mereu, indiferent că ar fi zi sau noapte, mi s-a părut interesant să mă aplec asupra ideii de încercare – indiferent de cât de prostească poate să pară.

           Mai prostească decât a mea, însă, şi automat considerând personajul mai prost decât mine, mi s-a părut zbaterea lui Orfeu, încercarea lui de a dribla (mai cu zel decât Messi în zilele lui bune) mersul lucrurilor, voia sorţii, rânduirile cereşti, viaţa, moartea şi orice alte atribute aplicabile bietei fiinţe umane. Cine vrea poate să mă contrazică, dar este o dovadă de prostie excesivă să te pui de-a curmezişul voinţei naturii şi să nu îi pricepi sau să refuzi să îi pricepi mesajele. Închipuindu-mi câteva dintre prostiile lui Orfeu, privindu-le cu ochii omului normal care sunt, aproape că mi-a venit să îl iau de urechi pentru obrăznicia lui şi pentru lipsa de ştiinţă. Pentru că orice om cu scaun la cap şi cu minţile la locul lor (mai puţin, deci, Orfeu) ar fi ştiut că acolo unde apare un şarpe dezastrul nu va întârzia să îl urmeze. Dezastrul prezumă eşecul – îl confirmă de fiecare dată, merge mână în mână cu el şi, îmi imaginez eu, chiar îşi şoptesc tandru, ca un cuplu de îndrăgostiţi, că nu pot exista unul fără celălalt. Iar semnul că acest cuplu de nedespărţit se apropie, nu poate fi altul decât şarpele – deci, Orfeu dacă nu ar fi fost fie necredincios, fie indolent, fie prost de-a dreptul, ar fi ştiut din legenda primilor oameni că şarpele a năruit Paradisul, şi a făcut-o cu atât de multă înţelepciune încât ne este pe vecie pierdut. Or, aşa cum se spune pe plaiurile noastre uneori, „să nu cumva să te muşte şerpele să faci aia sau cealaltă”, acest Orfeu sărman întru duh ar fi trebuit să priceapă că femeia muşcată de reptila mai sus numită nu îi mai poate aduce nimic altceva decât urgie.

           Aşa mă gândeam într-o noapte, scărpinându-mă, pe rând, când în cap când în barbă, încercând să înţeleg de ce încăpăţânarea omului – a unuia în special, a celorlalţi în general – ajunge să se însoţească în mod perfect cu prostia. Şi vedeţi, aşa cum a ales-o pe Eva, la fel şarpele şi-a ales cu înalt profesionalism victima, pe Euridice, ştiind că în încercarea stupidă de a învinge sorţii, Orfeu va oferi un spectacol tragic ieşit din comun pe care privindu-l, dacă ar fi avut mâini, s-ar fi apucat cu ele de burtă de atâta râs. Deci, să mai spună cineva că şarpele nu este simbolul înţelepciunii şi omul exponentul ideal al prostiei!

…

          Mă bat de la o vreme gânduri lipsite de pietate – dar ceea ce este mai rău e că nu sunt îndreptate către vreun locuitor bărbos al cerului străjuit de lumină. Mi se îndreaptă ascuţit gândul către ceva mult mai important, către vis. Ca un copil curios, pretind în unele momente că visul este doar un motor gripat care trebuie desfăcut spre reparare şi, pe o masă aflată lângă mine am început să înşir, ca alţii şurubelniţe, ciocane, cleşti, cuţite şi cuţitaşe, câteva idei. Aş fi vrut să le spun ascuţite, dar nu pot, pentru că sunt ale mele. Şi, tocmai pentru că sunt ale mele, nu vreau să risc să mă înţepe, să mă taie sau să mă sfâşie; pentru că, nu de puţine ori în istoria umanităţii, s-a dovedit că ideea poate fi un excepţional instrument de tortură. Mă gândeam, spre exemplu, cum în virtutea visului aşteptăm zile mai bune, acelea ale implinirii, uitând că în fiecare clipă ne prăvălim pe nesimţite în genunile dispariţiei. Ciudat cum oamenii dispar, dar poveştile lor nu. Absorbit în voluptăţile gândului îmi înfruntam, în noapte, spaima de a înţelege că fiinţa, cu fiecare clipă, mi se prăbuşeşte tot mai mult. Cred că de aceea mi-am dorit atât de fierbinte puterea de a mă agăţa, de a mă ascunde în gânduri.