Cumva într-o noapte m-am agăţat de o idee care la început mi s-a părut stupidă şi nedemnă de o atenţie deosebită. Totuşi, pentru că în anumite momente este mai obositor să trăieşti cu tine însuţi decât să te ocupi de alţii, mi-am spus că încercarea moarte nu are. Probabil şi aici ar fi o discuţie, anume ori că încercarea privită ca o acţiune generală nu are moarte (nu se spune degeaba că omul este dator să încerce, deci încercarea este universală şi mereu prezentă), ori că o încercare anume, chiar eşuată, continuă să fiinţeze prezumându-i-se nu moartea, ci doar o amânare pentru o dată ulterioară. Şi ar mai fi ceva de spus, o anume continuare a vorbei – „încercarea moarte n-are, numai cine-ncearcă moare”. În consecinţă, obosind să mă suport mereu, indiferent că ar fi zi sau noapte, mi s-a părut interesant să mă aplec asupra ideii de încercare – indiferent de cât de prostească poate să pară.
Mai prostească decât a mea, însă, şi automat considerând personajul mai prost decât mine, mi s-a părut zbaterea lui Orfeu, încercarea lui de a dribla (mai cu zel decât Messi în zilele lui bune) mersul lucrurilor, voia sorţii, rânduirile cereşti, viaţa, moartea şi orice alte atribute aplicabile bietei fiinţe umane. Cine vrea poate să mă contrazică, dar este o dovadă de prostie excesivă să te pui de-a curmezişul voinţei naturii şi să nu îi pricepi sau să refuzi să îi pricepi mesajele. Închipuindu-mi câteva dintre prostiile lui Orfeu, privindu-le cu ochii omului normal care sunt, aproape că mi-a venit să îl iau de urechi pentru obrăznicia lui şi pentru lipsa de ştiinţă. Pentru că orice om cu scaun la cap şi cu minţile la locul lor (mai puţin, deci, Orfeu) ar fi ştiut că acolo unde apare un şarpe dezastrul nu va întârzia să îl urmeze. Dezastrul prezumă eşecul – îl confirmă de fiecare dată, merge mână în mână cu el şi, îmi imaginez eu, chiar îşi şoptesc tandru, ca un cuplu de îndrăgostiţi, că nu pot exista unul fără celălalt. Iar semnul că acest cuplu de nedespărţit se apropie, nu poate fi altul decât şarpele – deci, Orfeu dacă nu ar fi fost fie necredincios, fie indolent, fie prost de-a dreptul, ar fi ştiut din legenda primilor oameni că şarpele a năruit Paradisul, şi a făcut-o cu atât de multă înţelepciune încât ne este pe vecie pierdut. Or, aşa cum se spune pe plaiurile noastre uneori, „să nu cumva să te muşte şerpele să faci aia sau cealaltă”, acest Orfeu sărman întru duh ar fi trebuit să priceapă că femeia muşcată de reptila mai sus numită nu îi mai poate aduce nimic altceva decât urgie.
Aşa mă gândeam într-o noapte, scărpinându-mă, pe rând, când în cap când în barbă, încercând să înţeleg de ce încăpăţânarea omului – a unuia în special, a celorlalţi în general – ajunge să se însoţească în mod perfect cu prostia. Şi vedeţi, aşa cum a ales-o pe Eva, la fel şarpele şi-a ales cu înalt profesionalism victima, pe Euridice, ştiind că în încercarea stupidă de a învinge sorţii, Orfeu va oferi un spectacol tragic ieşit din comun pe care privindu-l, dacă ar fi avut mâini, s-ar fi apucat cu ele de burtă de atâta râs. Deci, să mai spună cineva că şarpele nu este simbolul înţelepciunii şi omul exponentul ideal al prostiei!
Nevermore 