Scurtă disecţie (III)

          Despre femei s-au scris biblioteci întregi şi probabil, dacă unele nu ar fi fost arse, am fi ajuns să pretindem că le putem înţelege – deşi adevărul este că nici măcar ele, femeile, nu se înţeleg. Nedumerirea pe care am mai exprimat-o în alte ocazii este, însă, de ce sunt denumite în anumite forme de exprimare „sexul slab”. Oricât am încercat, nu am reuşit, mărturisesc, să înţeleg o asemenea expresie. Spre exemplu, mă gândesc, Euridice cu siguranţă şi-ar fi asumat statutul de văduvioară şi, chiar dacă nu s-ar mai fi putut muta la Windsor, şi-ar fi trăit cu mai multă sau mai puţină demnitate restul zilelor. Ceea ce, de altfel, este o dovadă de tărie şi de raţionalitate. Cu siguranţă nu s-ar fi dedat nici la pacturi faustiene, nici la întreprinderi care să arunce morala în derizoriu. Orfeu, pe de altă parte, a încălcat legile esenţiale ale moralităţii, considerându-se mai presus de ceilalţi muritori şi arogându-şi dreptul la o a doua şansă, ignorând bunul mers al lucrurilor. Aşa îmi spun, dacă nu ar fi legile bunului simţ, cu toţii am face coadă la poarta Infernului ca să ne recuperăm morţii. Nu o facem, însă, pentru că în baza bunei noastre raţiuni înţelegem că trebuie să păstrăm neatins unul dintre cele mai mari mistere ale vieţii – moartea. Din Împărăţia morţilor se mai găsiseră temerari care să se întoarcă, deşi trebuie spus, nu prea aveau ce căuta acolo. Dar erau vii, nu descifraseră taina trecerii în nefiinţă, pe când Euridice, întâmplându-i-se, întorcându-se sub razele calde ale soarelui ar fi deconspirat misterul şi, cu siguranţă, nu ar fi pus ordine în dileme oferind răspunsuri, ci ar fi aruncat, mai degrabă, lumea în haos.

           Închizând ochii, totuşi, la derapajele de la moralitate ale lui Orfeu, nu putem să nu ne declarăm stupefiaţi de prostia crasă de care dă dovadă. La câţiva paşi fiind de a îşi recupera iubita şi de a reaşeza temeliile lumii, în ciuda înţelegerii făcute pe tărâmul umbrelor, îşi aruncă privirea în spate. De ce?! De teamă să nu se fi pricopsit cu alta?! Întorcându-şi privirea, nu a mai avut ce face decât să vadă umbra Euridicei îndepărtându-se de el, dispărând în tenebrele în care îi era locul. Iar el, Orfeu, ieşind fără speranţă şi singur pe poarta Infernului, nu a mai avut altceva de făcut decât să se prăbuşească în genunchi pradă unei suferinţe cumplite. Ceea ce, de altfel, susţine validitatea zicalei din vechime: „unde nu este cap, vai de picioare”. Citisem cândva de mult despre un alt prost care afirma că dacă i s-ar oferi un punct de sprijin ar răsturna lumea. Şi totuşi, Orfeu nu face altceva decât să îl contrazică şi să demonstreze că oricât ne-am strădui, suntem blestemaţi de divinitate, şi chiar şi când avem parte de tot ajutorul şi de toate circumstanţele favorabile pentru a stabili o nouă ordine în legile universului, reuşim să ne dăm cu stângul în dreptul mai ceva decât componenţii naţionalei de fotbal. „Errare humanum est”, ar spune unii, dar dacă nu ne caracteriza prostia, cu siguranţă noi eram aceia care i-am fi stăpânit pe zei.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s