Scurtă disecţie (IV)

          Aş îndrăzni să susţin că a fi prost nu este o ruşine, atâta timp cât nu cauţi să nu laşi nicio urmă de îndoială în această privinţă. Dar şi mai cutremurător este cazul în care prostia merge mână în mână cu lipsa de cuviinţă. Orfeu, căzut în braţele unei suferinţe atât de necruţătoare, în loc să se prăbuşească în(tre) braţele altei femei, sau între coapsele ei, sau în loc să îşi fi luat câmpii, să fi plecat pe pustie, să se facă sihastru – deşi e clar că nu îl ducea mintea să prezică Supraomul – se întoarse pe plaiurile natale. Unde, în loc să dea măcar în al doisprezecelea ceas dovezi de deşteptare, se apucă să facă tot soiul de nefăcute. În loc să zdrobească pe unde poate capete de şerpi, se apucă să cânte aşa de duios că până şi animalele sălbatice îi resimţeau suferinţa şi îşi uitau menirea. Plângeau pietrele, erodându-se; fărâmiţându-se atât sub povara lacrimii încât, din nou, bunul mers al lumii părea ameninţat. Şi parcă nimeni nu îi mai lua în seamă sfidarea, şi toţi sufereau împreună cu el. Se mai gândea cineva în ce lumină îi pusese acest lăutar pe ceilalţi bărbaţi? Pentru că vedeţi, chiar şi după câteva mii de ani, o femeie mai pusă pe harţă ar putea în orice clipă să arunce la coşul de gunoi florile primite de la adoratorul ei şi, înfulecând dintr-o cutie de bomboane despre care ar pretinde că sunt expirate, ar spune: „Ia să faci bine să te duci după mine în Infern! Aaaa, nu vrei? Vezi, Orfeu ar fi făcut-o, aia iubire”! Orice gest, cât de romantic, făcut de orice îndrăgostit, ar păli în comparaţie cu atitudinea orfeică, atât astăzi cât şi atunci, şi poate ar fi fost mai bine să nu fie cântate niciodată asemenea isprăvi. Cât despre femeile acelea de atunci, ce să mai spunem?! Cu inimi slabe, cu suflete vibrânde, cu ochi ascunzând lăcomia poftelor sub vălul compătimirii, ţeseau în cuprinsul nopţilor cine ştie ce fantezii de a fi salvate de nefericitul lăutar, de a găsi o cât de mică ocazie pentru a i se abandona. Doar că el, Orfeu – şi aici intervine prostia împinsă dincolo de orice culme a lipsei de cuviinţă – nu se uita la niciuna, nu era interesat de niciuna. El doar plângea o umbră şi cânta pentru ea, conferindu-i dimensiuni supranaturale în conştiinţa oricui ştie să asculte o poveste despre o iubire capabilă să tulbure rotirea obişnuită a lumii.

          Poate de aici şi furia aceea cumplită a bacantelor – ar fi şi aici de discutat mult despre orgoliul femeiesc, strâns legat de pieirea orfeică. Acele bacante care, ca vulturii olimpieni, se repeziră într-un moment de delir şi îi sfâşiară trupul ca să îi roadă ficatul, aşa cum ficatul lor fusese ros nu de gelozia pe o umbră, ci de jignirea de a nu fi privite cum îşi doreau ele – ca femei, ca alternativă. Aşa i-aş spune fiului meu, dacă soarta mi-ar juca vreun renghi şi aş avea vreodată unul: „decât să mânii vreo femeie, mai bine du-te în cuşca leului şi, cu nonşalanţă, plezneşte-l zdravăn peste bot”. Cred că şansele de supravieţuire ar fi mai mari… Dar să nu ne avântăm în divagaţii. Ultimul gest de prostie al lui Orfeu – şi ar spune unele – de necuviinţă, nu a fost suferinţa. De suferit suferim toţi, mai mult sau mai puţin, mai adânc sau mai la suprafaţă. El, însă, nu a ştiut (sau nu i-a păsat?) că adevărată suferinţă trebuie gustată în tăcere.