….

          Îmi propusesem cândva să recurg la o metodă care de prea multă vreme îmi este străină – aceea de confesiune. Priveam în jur, printre feţele care mă înconjurau, căutând pe ele nepăsarea. Pentru o confesiune sinceră este neapărat nevoie de un popă sau de nepăsare. Iar eu, mărturisesc, sunt certat cu popii. Negăsind pe niciun obraz, în niciun ochi, certitudinea că nu voi fi judecat, m-am întors înspre mine, pregătit să mă dedublez şi să mă confesez mie. În definitiv, exerciţiile de imaginaţie nu dăunează niciodată, dimpotrivă; deşi trebuie menţionat că au posibilitatea să nască iubiri puternice, de sine sau de alţii.

          Privindu-mă într-o oglindă imaginară, mi-am amintit – şi să mi se ierte lauda de sine – că într-o revistă apăruse, cândva, un text al subsemnatului despre un om care îşi odihnea viaţa pe o bancă. Nu mi-l mai amintesc, de fapt dacă mi l-ar arăta cineva aş spune că nu l-am scris eu. Respectivul om gândea – gândea prea mult pentru gusturile mele din anumite momente; de aceea l-am lăsat să treacă în uitare, el, textul, eu, totul. Mi-am reimaginat scena; nu un om şi o bancă – una solitară, care să suporte gândurile unui rătăcit, ci o cârciumă plină de fum de ţigară, un pahar aproape gol şi un om cu capul sprijinit pe braţ, cu privirea indreptată, de sub pleoape aproape închise, spre cine ştie unde. Acela ar fi trebuit să fiu eu, sau personajul meu. Pentru că, în anumite momente, se întâmplă ca până şi gândurile să ne tacă. Şi m-aş fi întrebat într-o vreme dacă liniştea pe care o caută fiinţa umană nu este, de fapt, decât tăcerea gândului.

Zbucium

          Îmi mai aminteam prin nopţi întunecate vorbe pe care le consideram înţelepte: „drumul în sine este o bucurie, nu numai destinaţia”. Cu zborul este totuşi altfel – cel puţin eu am ajuns să îl consider resursă limitată. Îmi spuneam că refuz să îmi sec puterile pe lucruri mici, pe bucurii care nu au nicio legătură cu aceea mare pe care o aşteptam, pe care o doream şi o căutam. Asta şi pentru că există oameni care obosesc căutând şi obosind uită să îşi atingă idealurile chiar şi când acestea le stau la îndemână. Mă simţeam diluat de multe ori, rătăcind între concepţii, neştiind pe care să o adopt, spunându-mi mereu că oricăreia îi pot găsi neajunsurile, nicidecum binefacerile. Ochii îndreptaţi înspre departe pierd din vedere lucrurile apropiate, detaliile mărunte. Şi totuşi, ochii orbi văd de multe ori mult mai mult decât ai altora…

Amintire

          Mai spuneam când şi când, atunci când îmi găseam curajul, sau vreun pahar golit în faţă, că mie îmi place să zbor. Mă mai învinuia câte cineva de idealism, alţii de nebunie acută, alţii chiar de prostie. Până când, într-o noapte, m-am trezit izbindu-mă cu palma peste frunte, pus în faţa unuia dintre adevărurile care atunci mi se păreau esenţiale: „cum, cum poţi să zbori fără aripi”?! Şi întrebarea venea, zdrobitoare, într-un moment în care învăţasem să îmi spun că aripi au numai păsările, îngerii şi Icarii. Aşa am început să cred (poate cu excepţia păsărilor), aripile sunt purtătoare de dezastre. De dezastre, nu de oameni. „Şi totuşi, mă încăpăţânam în unele nopţi ascunzându-mă de ochii altora şi de concluziile lor, mie îmi place să zbor”!

….

          Dacă cineva care nu este de acord cu mine îşi va aşterne sub ochi rândurile acestea, să îşi facă pomană şi să mă ierte. Şi să ţină minte că, fără a mă fi declarat de prea multe ori deţinătorul adevărului suprem, susţin cu tărie că fiecare dintre noi are propriul adevăr. Într-o noapte – aici vocea unei anumite conştiinţe s-ar manifesta, scandalizată, cerându-mi să încetez cu nopţile. Dar ce să fac dacă mie toate mi se întâmplă noaptea?! Cândva, nu foarte demult, mi s-a propus să încerc să schimb gândurile nopţii pe cele ale zilei. Jur că dacă nu aş fi căutat să fiu om politicos şi la locul lui m-aş fi scărpinat în cap cu mirare. Adică cum… gândeşte cineva ziua? Mie tare mi-e a mirare.

          Un asemenea lucru îl cred la fel de posibil precum ieşirea la cârciumă, în miez de zi, în plină vară, cu garderoba de ski. Lăsând la o parte că oamenii nu gândesc, mie mi se pare foarte puţin probabil să o facă în cursul zilei. Poate să fie o părere, una neavenită, dar gândul, din punctul meu de vedere, are nevoie de singurătate şi de noi înşine. Or ziua, nu ştiu dacă este cineva singur, şi cu atât mai puţin atent la sine însuşi. Cu siguranţă se vor găsi voci care să mă contrazică – sunt sigur, pentru că până şi eu, în mine, simt voci care se ridică murmurând dezaprobator; un fel de gloată de personaje furioase care, în paginile unei cărţi, nu ar face decât să condamne visul, uitatul pe pereţi şi îndrăzneala de a făuri vise. Îmi amintesc că odată m-a întrebat cineva cum se scriu cărţile. Am răspuns cu cea mai mare sinceritate, ridicând din umeri : „habar nu am”! Cred că de-asta mi-a fost teamă de multe ori şi am evitat să sondez după răspunsurile unor astfel de întrebări. Ce treabă am eu cum se scrie o carte atâta timp cât se scrie? Mi-ar fi plăcut să dau un asemenea răspuns cuiva anume, cuiva care încerca să mă descoasă, să mă cizeleze, să mă disciplineze pe drumul desfundat al încercărilor fără valoare. Îmi amintesc şi acum cum îmi spunea că… Dar contează pentru cineva sfaturile numai bune de aşezat în pubele? În definitiv orice sfat necerut nu este sfat, ci trasare de sarcini. Iar eu cred că mi-am pierdut dorinţa de supunere şi abilitatea de a îndeplini sarcini.

          Cred că de aceea mi-a fost teamă de asemenea rânduri pe care le scriu ca şi cum m-aş confesa mie. Cred că mi-a fost la fel de teamă pe câtă îmi este de oricare dintre aceia care scriu cu zâmbetul pe buze şi îmi răspund miraţi (când îi întreb cu voce aproape şoptită, perfect conştient de propria mea prostie): „Lacrimi? Ce lacrimi, bre”?!

Revenire la vechiul eu

          Mi-am spus la un moment dat că m-am înmuiat, că m-oi fi schimbat, că oi fi devenit altul. Oglinda, mincinoasă, mă arată acelaşi – cred că am ajuns la vârsta la care nu se observă că îmi trece timpul decât când mă voi ruina dintr-o dată. Citisem despre obsesiile unui scriitor pe care îl îndrăgesc în mod deosebit, unul care a murit înainte de a avea onoarea de a mă întâlni în vreo crâşmă. „Semănăm”, mi-am spus, “cu diferenţa că eu ascult muzică mai faină”. Nu mint, cine ştie ce trompetisme de salsa o fi ascultat bietul defunct. Mie la salsa mi se strepezesc dinţii, încep să îmi curgă ochii şi nici vorbă să dansez, mai degrabă mi-aş zbate ostentativ trupul ca să dovedesc că suntem unii care din cauza unei aşa torturi putem deveni epileptici.

         În rest, simţindu-mă în deplinătatea facultăţilor mintale, am scrutat întunericul de dincolo de conturul ferestrei. Nu ştiu cui am zâmbit. În mod ciudat, uneori îmi simt gândurile la locul lor.