Tot Mumford şi altele

         I-am cerut într-o zi Sufletului meu să îmi dea linişte; mi-a amânat-o iar. M-aş fi revoltat cândva, poate chiar aş fi plâns. Doar că am ajuns la o vârstă la care deja am ajuns să glumesc pe seama scrierii memoriilor, deşi nu am opera completă. Îmi spunea E. cândva, de mult, că ar trebui să o las mai uşor cu femeile. Eu mă uitam la el cu ochii măriţi de uimire; dacă ar fi să îmi scriu memoriile, jumătate ar fi despre Amicu‘ – dar aş putea pretinde că el este un fel de alterego – iar cealaltă jumătate este despre… în definitiv, cui îi pasă?! Încă nu am atins vârsta completă. Îmi amintesc, totuşi, că mi se mai arunca, în momentele de exasperare: „măi, porcule, ne faci numele de ruşine”! Cum să îi spui altfel decât „porcule” unuia care, ameţit de atâta colindă, în buza Crăciunului, în casă parohială, îi explică popii, bând vinul sfânt, cum stă treaba cu curvele? Atenţie! Cu curvele, nu cu prostituatele. Deşi, de ce să nu fiu sincer? Sunt tare mândru de numele nostru (chiar dacă la mine se adăugau analogii animale) şi – paradox! – cred că tocmai făcându-l de ruşine l-am făcut să conteze cu o câtime mai mult.

           Într-o escapadă prin lumea altora mi s-a întâmplat să rămân uimit de o părere exprimată în privinţa logicii. Dacă aş fi fost mai tânăr probabil aş fi dat dreptate persoanei respective. La ce ne-ar folosi, cică, să ne scrântim minţile cu tot felul de probleme de logică şi de morală?! De parcă nu ar fi de ajuns că de Crăciun ninge cerul iar în primăvară ning cireşii. De parcă nu ne-ar fi de ajuns dansul şi muzica! De parcă nu ne-ar ajunge soarele cu razele lui! De parcă viaţa nu ar conta! Jur că aş fi fost de acord, doar că, aruncându-mi privirile în spate, mi-am spus că nu am devenit cel care sunt nici datorită cireşilor, nici datorită soarelui. Poate doar scrântelilor; sau a numelui – pentru că, cică, numele ar reprezenta efectiv predestinare. Îmi place să îmi privesc cu zâmbetul pe buze înaintaşii, chiar dacă omul normal m-ar privi cu condescendenţă încercând să îmi spună că unii sunt morţi de prea multă vreme. Şi totuşi, pe măsură ce hoinărim prin viaţă, ne dăm seama că trebuie să ne întoarcem undeva. În definitiv, cu sau fără speranţă, viaţa nu este altceva decât o condamnare la moarte.

Disipări

          Într-o zi îmi propusesem să scriu despre proverbiala mea lipsă de spirit practic. M-am răzgândit, aşa cum mi se întâmple de multe ori în multe privinţe, mai ales în ce priveşte scrisul. De fapt, dacă aş fi avut o fărâmă de spirit practic, cu siguranţă nu aş fi scris niciodată. Şi, în mod cert, mi-aş fi ţinut sentimentele departe de acţiunile mele. Păi ce, se cotează sentimentele la bursă?! Din fericire, „a fi” nu este echivalent cu „a fi practic”. Şi recunosc, adeseori nu vreau să fiu nicicum, accept să fiu.

           Aş mai fi vrut, cândva, într-o noapte, să scriu despre o diferenţă pe care o găsisem (şi pe care am uitat-o) între credinţă şi religie. Îmi spuneam, aproximativ, că în religie ai neapărată nevoie de o zeitate, pe când în credinţă e suficientă o idee. De speranţă nu spun, ideile supravieţuiesc de prea multe ori speranţei. Nu mai ştiu cine îmi mărturisea că oamenii, când îl pierd pe Dumnezeu, devin labili. Este posibil, doar nebunii cred orbeşte în ei, noi ceilalţi suntem supuşi îndoielii. Să fie posibil să încetăm să mai fim atunci când nu mai ştim ce să credem?!

……

          Îmi amintesc cu drag de unele lucruri care s-au întâmplat cu mult timp în urmă – poate prea mult; ciudat, aş spune – dacă vorbim de prea mult timp trecut, nu ar fi trebuit să intervină uitarea? M-am contrazis de multe ori, în câteva rânduri chiar mi-am spus că amintirile mele cele mai fragede sunt închipuire. Alteori mă admonestez, catalogându-mă de-a dreptul idiot dacă nu înţeleg că un om care se simte străin în toate ajunge să se refugieze, ca să se regăsească, în amintirile lui.

          Dar despre altceva era vorba; îmi amintesc cu drag de unele lucruri pe care se pare că le-aş fi trăit acum prea mult timp trecut. Într-o seară – pare-mi-se joi sau duminică – am fost luat aproape cu forţa, la o întâlnire a credincioşilor care, din punctul meu de vedere de atunci, ca şi de acum, erau mai degrabă prea-credincioşi. Nu ajunsesem nici măcar la vremea pionieratului, chiar dacă eram ditamai Cymerianul. Şi mi s-au pus, oameni buni!, (aş fi vorbit la plural, „ni s-au pus”, dar nu îmi mai amintesc cu câţi şi cu cine de teapa mea oi fi fost) nişte diapozitive educativ-religioase cu un Christos aruncat pe cruce din care curgea sânge mai abitir decât vinul dintr-o sticlă pe care s-ar chiti subsemnatul să o golească într-o clipită. Apoi mi s-a explicat – din nou singularul, dar mărturisesc că memoria îmi e păcătoasă în multe privinţe – cum fariseii cei ticăloşi au călcat în picioare Iubirea şi cum sufletul omului trebuie să tindă mereu înspre ceruri. Deşi nu îmi mai amintesc motivarea logică, sunt de acord; eu nu fac decât să visez că zbor, şi să zbor, şi să mă fac una cu Cerul, nicidecum una cu pământul.

          Cred că de aceea, de când aproape ni s-a recomandat autoflagelarea şi traiul în numele răstignitului, m-am cam dezis de sărbătoarea Învierii. Nu ştiu dacă vreodată, după ce mi-au mai crescut minţile, mi-am spus la modul cât se poate de sincer şi de raţional că o găsesc crudă. Mereu m-am raportat la coşmarurile provocate de acea seară din fragedă pruncie în care eram învăţat că Iubirea trebuie, neapărat, să fie arătată suferind pe cruce. „Dar vezi ce înseamnă experienţa de viaţă?”, îmi spun atunci când mă mai bag şi pe mine în seamă prin necuprinsul nopţii invocând amintiri dragi. Am învăţat să nu mai întreb pe nimeni ce este şi cu iubirea asta, e o întrebare prea incomodă. Aşa am învăţat, să am puterea să mă întreb numai pe mine.

:)

          Spun unii că (din nou!) ar fi înviat Christosul. Celor care cred, lumină! Celor care nu, să se bucure de un pahar cu prietenii. În definitiv, orice sărbătoare (religioasă) e bună la ceva.