Tot Mumford şi altele

         I-am cerut într-o zi Sufletului meu să îmi dea linişte; mi-a amânat-o iar. M-aş fi revoltat cândva, poate chiar aş fi plâns. Doar că am ajuns la o vârstă la care deja am ajuns să glumesc pe seama scrierii memoriilor, deşi nu am opera completă. Îmi spunea E. cândva, de mult, că ar trebui să o las mai uşor cu femeile. Eu mă uitam la el cu ochii măriţi de uimire; dacă ar fi să îmi scriu memoriile, jumătate ar fi despre Amicu‘ – dar aş putea pretinde că el este un fel de alterego iar cealaltă jumătate este despre… în definitiv, cui îi pasă?! Încă nu am atins vârsta completă. Îmi amintesc, totuşi, că mi se mai arunca, în momentele de exasperare: măi, porcule, ne faci numele de ruşine”! Cum să îi spui altfel decât „porcule” unuia care, ameţit de atâta colindă, în buza Crăciunului, în casă parohială, îi explică popii, bând vinul sfânt, cum stă treaba cu curvele? Atenţie! Cu curvele, nu cu prostituatele. Deşi, de ce să nu fiu sincer? Sunt tare mândru de numele nostru (chiar dacă la mine se adăugau analogii animale) şi – paradox! – cred că tocmai făcându-l de ruşine l-am făcut să conteze cu o câtime mai mult.

           Într-o escapadă prin lumea altora mi s-a întâmplat să rămân uimit de o părere exprimată în privinţa logicii. Dacă aş fi fost mai tânăr probabil aş fi dat dreptate persoanei respective. La ce ne-ar folosi, cică, să ne scrântim minţile cu tot felul de probleme de logică şi de morală?! De parcă nu ar fi de ajuns că de Crăciun ninge cerul iar în primăvară ning cireşii. De parcă nu ne-ar fi de ajuns dansul şi muzica! De parcă nu ne-ar ajunge soarele cu razele lui! De parcă viaţa nu ar conta! Jur că aş fi fost de acord, doar că, aruncându-mi privirile în spate, mi-am spus că nu am devenit cel care sunt nici datorită cireşilor, nici datorită soarelui. Poate doar scrântelilor; sau a numelui – pentru că, cică, numele ar reprezenta efectiv predestinare. Îmi place să îmi privesc cu zâmbetul pe buze înaintaşii, chiar dacă omul normal m-ar privi cu condescendenţă încercând să îmi spună că unii sunt morţi de prea multă vreme. Şi totuşi, pe măsură ce hoinărim prin viaţă, ne dăm seama că trebuie să ne întoarcem undeva. În definitiv, cu sau fără speranţă, viaţa nu este altceva decât o condamnare la moarte.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s