Umane

          Încep să cred că preţul vizibilităţii în lumea literară românească se plăteşte scump, fie în neuroni fie în pierderea lor. Mă lupt de câteva nopţi cu o insomnie cruntă deşi preferam să mă facă să transpir visele erotice. Pentru a mă arăta modest, le mărturisesc unora dintre cei pe care îi cunosc îndoielile mele. Vedeţi, oameni buni, de multe ori am recurs la falsitate: mereu am declarat sus şi tare că măsura unui om nu o dau certitudinile, ci îndoielile sale. O spun în dese rânduri tocmai pentru că unora li se pare că sunt prea sigur pe mine şi vreau să par plin de îndoieli. Adică om cu măsură, dacă tot vorbim de nesiguranţe şi de vise erotice.

          Chiar dacă voi fi învinovăţit de cine ştie ce încălcări ale legislaţiei privind drepturile de autor, prefer să nu indic sursele unor gânduri – nu de alta, dar publicitatea negativă tot publicitate se numeşte, şi eu nu îmi fac nici mie. Ce voi recunoaşte este, însă, că mă macină, în necuprinsul nopţilor, ceva ce sub nicio formă nu am putut pricepe. Silit fiind, (la naiba, că era să spun siluit fiind!)la o întâmplare, să ascult o mitraliere de aforisme, am rămas cu un cui care sper că nu mă va însoţi până la coşciug. Anume, o persoană, capabilă cică să expună în mod concis esenţa vieţii, spunea că omul nu este nici ceea ce face, nici ceea ce zice, este ceea ce este. Am omis să pun ghilimele pentru că citatul este din amintire şi, mai ales, redat cu strepezire de dinţi. Prea preocupat de vise erotice nu mi-am mai pus întrebări existenţiale de prea multă vreme; viaţa bate filosofatul, cum s-ar zice. Dar de când am auzit o asemenea maximă, căutând să îmi depăşesc perplexitatea, am încercat să o înţeleg. Şi îmi răspund, râzând de propria mea inepţie: „Cum ce este omul?! Ceea ce este”. De câteva nopţi îmi răspund în halul acesta, şi ajung să râd cu lacrimi de mine. „Păi, şi ce este omul?! – Ceea ce este. – Şi ce este?! – Ceea ce este”. Până când, îmbinând filosofia cu visul erotic, mă înflăcărez: „Ceea ce este, dar ce “aia” a mă-sii este omul”?!

         Concluzia am tras-o într-un moment de inspiraţie în care mă gândeam că de mult nu mi-am mai pierdut nopţile cu oameni care merită: „Uite cum pentru o stupiditate ajung să mi se cicatrizeze şi nopţile. Aşa cum, în timp, m-am cicatrizat eu pe mine însumi”. (Ce este omul? îmi mai răsună câte un ecou în miezul de nucă al creierului).

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s