..

          În goana nebună de fiecare zi, mie, cel puțin, mi se mai întâmpla să uit. Uneori așa tare uitam încât ajungeam să mă întreb ce uitasem. Era o senzație ciudată, și neplăcută, pe care de multe ori mi s-a părut, o vreme, că aș schimba-o cu altele la fel de rele, doar pentru că le cunoșteam mai bine. Într-o noapte, pe când m-am afundat în mine tocmai să scap de propria mea prezență, mi-am amintit ce făceam mai demult; când mă plictiseam de mine căutam să mă redescopăr, pentru a îmi găsi puterea să mă mai suport încă o vreme. Cred că atunci am simțit din nou cum este să privesc chipuri de îngeri de care, prea străbătut de demoni, uitasem că nu trebuie pierduți; și nici uitați. Până la urmă ce ar fi omul dacă îngerii și demonii și-ar găsi alt loc de joacă?!

De duminică

          Duminica ar trebui să fie, cică, zi de odihnă, de linişte şi de iubire. Or, în asemenea caz, de ce aş plictisi eu lumea cu frustrări personale, cu umori, cu dileme, cu marote… cu orice altceva şi-ar închipui fiecare că ar fi plictisitor. Pe de altă parte, sunt gata să jur în faţa oricărui tribunal inchizitorial că zi mai plictisitoare ca duminica pentru mine nu există. Cu atât mai mult cu cât poate să se dovedească plină de lucruri sau de concluzii penibile. Spre exemplu, nu ştiu care cercetători, fie cei britanici, fie cei din Congo (prea puţin relevant), au constatat că femeile au mai multă credinţă în divinitate decât bărbaţii. Ca dovadă, în cazul orgasmelor, sunt mult mai multe doamne decât domni care strigă (sau şoptesc): „Oh, Doamne”!

          Dar eu, ca divinitate, oricât de minusculă aş fi, aş urî să mi se spună, într-o zi de iubire, “Captain Love”. Ar însemna că armatele mele divine ar fi conduse de sergenţi sau de subofiţeri cărora nu le-ar lumina mintea nici măcar un „Doamne-ajută”. Dar cine suntem noi ca să îi judecăm pe îngeri?! Duminică suportabilă, sau plină de iubire, după caz!

Puţin penibil

          Dacă îi vine cuiva să creadă… De fapt nu ştiu dacă să mă dedau la o asemenea confesiune. Chiar cred că indicat este să nu o fac.

          Am mărturisit-o în multe rânduri, dincolo de toamnă, anotimpul meu preferat este Crăciunul. Tocmai din acest motiv, şi pentru că sunt în vacanţă, şi pentru că Amicu’ spunea bine că eu vara nu prea scriu (ce dracu‘ să scri pe caniculă decât despre femei dezbrăcate!), mi-am luat nişte timp să programez pe colţul ăsta de suflet, pentru o zi din decembrie, câteva rânduri. Mare minune şi internetul ăsta, să scrii ceva în iulie doar ca să apară în decembrie. Aşa că pentru astăzi nu mi-am mai păstrat nicio forţă. Doar ameninţarea că nu voi tăcea atunci, pe aşteptarea zăpezii. Chiar dacă până atunci mai este o veşnicie. Şi poate încă un volum, că deh!

Plăceri

          Acum multă vreme, pe vremuri, când încă eram copil şi mai alergau dinozaurii pe stradă, mai auzeam pe câte unul cerând ploaie. Nu, nu îmi închipuiam că era posibil să mergi la magazinul din colţ şi să ceri: „o ploaie, vă rog”! (Pe vremea aceea, când cineva cerea ceva se spunea neapărat „vă rog” sau „te rog”, de la caz la caz). Tocmai pentru că ploaia nu putea fi cerută nici la magazinul din colţ, nici la chioşcul la care se vindeau integrame, nici la cârciuma aia albastră cu cafea bună, nici măcar în gară, acolo unde se făceau într-o vreme cei mai minunaţi hot dogi (o fi corect hot dogi?!) din judeţ, în mintea mea a luat – ea, ploaia – dimensiuni mistice. S-au păstrat – ele, dimensiunile mistice – şi mai târziu, când crescusem şi pe stradă nu mai alergau dinozauri, doar, când ploua, câte o femeie îmbrăcată în tricou alb care îşi uitase sutienul acasă. Şi chiar şi mai târziu, când am învăţat să nu mă mai las impresionat de tricouri albe şi ude, am privit ploaia ca pe o minune, una de care refuz să mă lipsesc, şi pe care o voi iubi mereu. Nu, nu pentru că aşa cum se spunea când eram inocent, ar face să crească porumbul şi cartoful, ci pentru că am învăţat cum să mă pună în legătură cu mine. Sau cum să mă dezlănţuie. Îmi spuneam cândva că poate îmi voi face curaj să scriu o carte numită „Ploi şi femei”, dar sunt momente în care îmi părea că titlul ar fi un pleonasm. Şi mă mai tem că m-ar pune cineva să aleg între o ploaie şi un cer senin. Nu mă tem pentru mine, mă tem că umanitatea ar sta murată tot timpul.

Scurte impresii de pe marginea unor gânduri (sau despre…)

          A fost o vreme în care mă întrebam de ce scriu scriitorii. Eu ştiam de ce scriu, dar scriitorii?! Îmi pun încă întrebarea asta pentru că deşi nu o mai fi chiar aşa mult (poate doar o viaţă) mai am până să îl fac pe Dostoievski să plângă şi pe Dickens să îşi smulgă părul. De invidie amândoi, bineînţeles. Până atunci, poate şi pentru că scalpul sănătos mă ajută, îmi albesc nopţile şi părul cu tot soiul de dileme cărora mă văd nevoit să le răspund singur.

         Spre exemplu, m-am întrebat de ce ar vrea cineva să fie scriitor în România de astăzi, şi câteva răspunsuri au venit parcă şoptite de ploaia care bate în geam. Exenple. Posibil să vrei să fii scriitor pentru că eşti un bou care are impresia că are ce spune: verificată. Posibil să vrei să fii scriitor pentru că eşti un bou care crede că un popor care în mare parte a renunţat la citit îşi va lăsa la o parte grijile şi marasmul ca să te citească pe tine: neverificată, dar la stadiul de zvon. Apoi: posibil să vrei să fii scriitor pentru că eşti un bou care are impresia că poate schimba ceva. La concluzia asta am ajuns datorită lui Platon – cel care spunea că dacă îţi alungi poeţii se prăbuşeşte cetatea. Şi a mai fost una: posibil să vrei să fii scriitor pentru că eşti un bou care are ce spune. Îmi închipui că mulţi ar ridica din sprânceană: „un bou care să aibă ce spune”?! Răspunsul meu ar fi simplu: bineînţeles, de ce să spui ceva când ştii foarte bine că nimeni nu este interesat să te asculte? Cu atât mai mult cu cât, într-o discuţie particulară, nu de mult mi se atrăgea atenţia că am îmbătrânit degeaba şi că, în mod prostesc, sunt gata să aleg sinceritatea în detrimentul interesului. Şi atunci, probabil s-ar întreba unii, toţi scriitorii sunt nişte boi?! Aş răspunde că nu, de obicei scriitorii adevăraţi au reprezentat alte extreme deloc bovine: ori nişte rupţi în coate, ori copii de bani gata; cine nu crede, să verifice. Dar este posibil să fii bou inclusiv crezând că ai o menire. Pe de altă parte, este foarte important să crezi, chiar dacă asta te face să pari… Aici, zâmbete largi (ca indicaţie scenică).

Ciudăţenii pentru ziua de azi

          Îmi spunea cineva, nu de mult, că printre altele, sunt prea blasfemiator. Adevărul este că eu aveam impresia că, odată cu vârsta, am devenit mai… altfel. Nu neapărat mai tolerant, doar mai nepăsător. Îmi spuneam de multe ori că nu blasfemia este păcatul meu de neiertat, ci femeia. Adevărat, din când în când o anumită femeie. Cred, totuşi, că o asemenea discuţie nu se poate purta nici oricum, nici oriunde, cu atât mai puţin cu cât s-au rupt cerurile tocmai când mi-am declarat vacanţa. E ciudat, pentru că în unele scrieri se spune: „Sacrificaţi-vă”! Nu, ploaia nu cade rău niciodată; rău cade acela care dincolo de pătura de nori, căutând cu priviri scrutătoare, vede doar minciuni şi pânze de păianjen. Să îmi fie iertată părerea, dar aşa cred; nu pentru proslăvirea credinţei bat clopotele duminica, mai degrabă pentru moartea iluziei, a visului. Şi totuşi, prea mulţi se întorc aiurea cu sufletul spre Cer.

De duminică

          Dacă ar trebui să vorbesc despre mine, nu neapărat sincer, aş spune că încerc să scap de obsesii. Aş recunoaşte, totuşi, că nu reuşesc mereu. Pe de altă parte, ca să scap de subiecte delicate, mi-aş mărturisi stupoarea în ceea ce priveşte o presupusă atitudine dumnezeiască: ce rost are viaţa dacă ţi-o treci cu privirea mereu înfiptă în pământ?! Cred că eu mi-aş folosi altfel eternitatea. Egoism, poate.