Plăceri

          Acum multă vreme, pe vremuri, când încă eram copil şi mai alergau dinozaurii pe stradă, mai auzeam pe câte unul cerând ploaie. Nu, nu îmi închipuiam că era posibil să mergi la magazinul din colţ şi să ceri: „o ploaie, vă rog”! (Pe vremea aceea, când cineva cerea ceva se spunea neapărat „vă rog” sau „te rog”, de la caz la caz). Tocmai pentru că ploaia nu putea fi cerută nici la magazinul din colţ, nici la chioşcul la care se vindeau integrame, nici la cârciuma aia albastră cu cafea bună, nici măcar în gară, acolo unde se făceau într-o vreme cei mai minunaţi hot dogi (o fi corect hot dogi?!) din judeţ, în mintea mea a luat – ea, ploaia – dimensiuni mistice. S-au păstrat – ele, dimensiunile mistice – şi mai târziu, când crescusem şi pe stradă nu mai alergau dinozauri, doar, când ploua, câte o femeie îmbrăcată în tricou alb care îşi uitase sutienul acasă. Şi chiar şi mai târziu, când am învăţat să nu mă mai las impresionat de tricouri albe şi ude, am privit ploaia ca pe o minune, una de care refuz să mă lipsesc, şi pe care o voi iubi mereu. Nu, nu pentru că aşa cum se spunea când eram inocent, ar face să crească porumbul şi cartoful, ci pentru că am învăţat cum să mă pună în legătură cu mine. Sau cum să mă dezlănţuie. Îmi spuneam cândva că poate îmi voi face curaj să scriu o carte numită „Ploi şi femei”, dar sunt momente în care îmi părea că titlul ar fi un pleonasm. Şi mă mai tem că m-ar pune cineva să aleg între o ploaie şi un cer senin. Nu mă tem pentru mine, mă tem că umanitatea ar sta murată tot timpul.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s