„Şi dacă – îmi spuneam – ceea ce se întâmplă între momentul naşterii şi cel al morţii nu este viaţă ci doar profundă aşteptare”? O aşteptare imensă compusă din alte mici aşteptări, sau unele mai mici, altele mai mari, toate lipsite de rost? Pentru că, dacă te gândeşti, ce altceva se poate întâmpla într-o aşteptare decât să îţi furi timpul şi să ţi-l pierzi? Doar nu degeaba, când ceva întârzie să se întâmple, îţi priveşti mereu ceasul… tot aşteptând.
Dacă este ceva ce urăsc la limba română, înafară de plăcerea altora de a o mutila, este cuvântul „fabulos”. Când îi aud pe unii, mi se strepezesc dinţii: „seară fabuloasă, gol fabulos, sex fabulos” etc. Pe lângă că mă zgârie pe ureche, el, cuvântul, nu îl văd decât ca pe o „invenţie” de presă (presă stupidă, de altfel), menită să ne înveţe pe noi, românii de rând, să ne exprimăm superlativele.
Să revin la mine, totuşi, pentru că în zilele mele mai nimic nu contează, dar serile sunt neapărat importante şi trebuie să graviteze în jurul meu… Nu am trăit o seară fabuloasă, nu, nici pe departe. Şi totuşi mă tem că nu i-aş găsi superlativul potrivit oricât m-aş chinui. Probabil are legătură cu senzaţia de a putea spune orice ştiind că ţi-o spui ţie însuţi, lipsit de grija de a răni sentimentele cuiva – chiar ale sinelui. Tot o formă de libertate, probabil, pe care o pot da oamenii care, în loc să stea ascunşi în umbre, îţi caută cu îndârjire prezenţa fizică. Visul uneori contează prea puţin, cu atât mai mult cu cât drumurile pe care le străbate sunt – culmea! – nu neapărat prea umblate, doar prea lungi. Nu cumva se spunea că fiecare om (ca şi fiecare vis, de altfel), are drumul lui?!
Nevermore 