De duminică

          Dacă îmi amintesc bine – deşi cred că după mai bine de jumătate de veac amintirile primilor ani de viaţă sunt nu neapărat neclare din pricina capacităţii binecuvântate de a uita, ci mai mult distorsionate de nostalgie – una dintre primele poezii pe care le-am învăţat nu era, de fapt, poezie. Era o versificare pe care am fost nevoit, destulă vreme, să o ridic înspre ceruri, cerând protecţie în faţa răului, milă, putere şi alte câte şi mai câte despre care mi se spunea că nu pot să vină din altă parte. Spre deosebire de alţii, după ce am mai crescut, în loc să mă rog să câştig la loto am renunţat să mai ţintesc rugăciuni spre cine ştie ce o fi în spatele norilor. Cred că viaţa m-a învăţat prea mult să râd; de aceea, chiar şi acum, trecut destul de bine de bariera jumătăţii de secol, mă gândesc detaşat la ceea ce va urma cândva. Cu atât mai mult cu cât… de fapt nu, acest gând îl voi păstra pentru o altă ocazie. Dar când trec prin faţa vreunei biserici, mai ales în vreo duminică, atunci când musteşte de miros de tămâie şi de cuvioşie, parcă mi-l şi închipui pe Bătrânuzâmbind în barbă şi fredonând… (Duminică suportabilă).