Umezeli (de vreme, de ochi, de gânduri)

          Plouase. De fapt continua să plouă, dar stropii aceia mărunţi, lipsiţi de putere şi intensitate, nu puteau fi numiţi ploaie. Mai degrabă, aş fi spus eu, semnau cu coji de seminţe scuipate de un dumnezeu semidoct şi lipsit de bun simţ în capetele muritorilor care, lipsiţi de altceva mai bun de făcut, umblau la ore târzii pe străzile umede ale oraşului. Mi-am spus că uneori oraşele umede nu sunt diferite de femeile umede, şi totuşi… „Totuşi, m-am contrazis, de ce orice pas pe care îl fac în viaţa asta trebuie să aibă încărcătură sexuală? Sau, mai rău, de ce orice intersecţie de drumuri trebuie să fie privită ca şi coapsele unei femei”? „Simplu”, mi-am spuns. Oraşele mari înghit spiritele şi, într-un fel sau altul le distrug. La fel cum o fac, de altfel, şi oraşele mici, lipsite de perspectivă. De fapt nu la fel, altfel. Femeile sunt într-un fel, oraşele mari sunt într-un fel, iar oraşele mici, acelea lipsite de perspectivă…

         Şi totuşi! Am cunoscut cândva o femeie al cărei vis în viaţă era să se căsătorească şi să aibă copii. Să mă ierte ochişorii sensibili – nu să se fută, să se căsătorească şi să aibă copii, actul sexual reprezentând numai actul de reproducţie. Mereu am fugit de femeile acestea capcană, aşa cum aş fi fugit, dacă aş fi avut destulă minte, de oraşele mari. La cum mă cunosc, probabil aş fi fugit şi de oraşele mici, dar nu îmi mai rămânea decât să mă duc pe pustie şi acolo cine ştie cărei umbre să îi recit o poezie nereuşită care propovăduia puterea umană, nicidecum pe cea dumnezeiască.

           Mi-au trecut gândurile pe măsură ce mi s-a mărit pasul. Cred că este un mimetism, un fel de acţiune demnă numai de o maimuţă, o copiere a ceea ce am văzut – când ploile se înteţesc oamenii se apucă să fugă. Mai mult în oraşele mari, în cele mici mai puţin. Pasul mi se mărise, dar încă nu am ajuns să fug de ploaie, doar de mine. Mărturisesc, de mine fug, dar încă nu am învăţat să fug de visele mele. Visele acelea care mă bântuie atunci când în singurătate, când nu îmi sună telefonul sau atunci când sună dar nu mai răspund la el, îmi îndreaptă ochii minţii către ceea ce îmi doresc şi aştept şi nu mai vine. Poate asta ar trebui să înveţe umanitatea; ceea ce doreşti şi aştepţi şi nu mai vine se numeşte vis. De multe ori se poate întâmpla să visăm prea în zadar.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s