Lamentări şi proteste firave

          Personal, încerc să mă feresc să dau sfaturi. Atunci când îmi sunt cerute le dau cu nesiguranţă, cu jumătate de gură şi cu un soi de excitare, aceea de a fi introdus în intimităţile altora. De ce să minţim? Nu e cum cred diverse personaje, că scriitorii ar fi stane de piatră. Deşi eu mă feresc în continuare să mă declar scriitor, prefer să o facă alţii. E adevărat, îmi este mai uşor să vorbesc despre excitare decât despre statutul meu. Totuşi, pentru că aici nu mă adresez nimănui în mod special, îmi permit să emit o părere. Anume că este mai indicat să se citească două, chiar trei cărţi în acelaşi timp, atâta vreme cât au profiluri şi teme diferite, în aşa fel încât să nu creeze un talmeş-balmeş în mintea cititorului. O spun mereu, deşi se mai râde pe la colţuri, uneori citesc câte trei cărţi. Câtă vreme nu se amestecă informaţia, e numai bine. Sincer, să citeşti numai Kant (nu că aş citi aşa ceva!) ţi-ar trece cheful de citit pentru toată viaţa. De Nietzsche ce să mai vorbesc, laşi cărţile pe vecie şi te duci pe crestele munţilor să te împrieteneşti cu vulturii. În partea de beletristică, dacă dai peste vreun bou pe care ţi-l recomandă un altul, Makine de exemplu, îţi vine să îţi smulgi părul şi să te faci de profesie chelios, orice, numai cititor nu. Şi câte altele – nu le mai spun ca să nu par cine ştie ce snob intelectual.

          Revenind la una din lecturile mele, recunosc, deloc acaparatoare, am început să parcurg cărţulia (sau mai bine spus cărţuloiul) unuia care, dacă în adâncul său şi-ar fi dorit, din partea mea, mai bine se făcea electromecanic, sau chiar ciocănar la CFR, doar aşa, ca să mă scutească pe mine de chinuri. Dar literatura, fiind supusă subiectivităţii, eu îi accept statutul de scriitor, accept gusturile altora şi sper doar să nu se arunce cu roşii zborşite în mine numai pentru că nu îmi place ceva.

          Din câte am citit în anul ăsta, cărţi pe gustul meu şi cărţi actuale, m-a frapat un lucru. Nu la morţii mei, la viii ăştia. În cel puţin trei cărţi scrise de români, profesia personajelor principale era aceea de profesor. Profesor simplu, de şcoală, indiferent că ar fi fost de română, de matematică, de fizică, de religie sau de sexologie. Toţi erau profesori. Ce poate fi mai uşor decât să fii profesor?! Din anumite privinţe (degeaba vă pregătiţi ouăle stricate, domnilor profesori)! Într-o carte, un profesor poate spune orice, poate face orice, nu are nevoie, pentru a exista, de o documentaţie prealabilă, are nevoie doar de o viaţă. O viaţă care ar putea fi, la fel de bine, a unui muncitor de la Distrigaz, atribuită, în paginile cărţilor, cu mici retuşuri, unui profesor. Să spunem lucrurilor pe nume, Dorel de la Distrigaz poate iubi cu pasiune, dar un profesor nu va bea fostul aşa-numit coniac Unirea. Aşa că, iubind cu pasiune, domnul X va bea, probabil, măcar un pahar de Stalinskaia. Problema cu aceste cărţi româneşti, că la ele mă refer, nu este că fac din profesor Dorel, nici din Dorel profesor. Problema este că ele nu fac decât să redea crâmpeie (cel puţin!), zile, săptămâni ani şi mai ştiu eu cât din viaţa celui care le scrie. Vedeţi?! Sunt de acord că nu ne putem detaşa de noi, că, noi, ăştia care scriem, ne ascundem cumva între rândurile noastre. Dar nu trebuie să ne îmbrăcăm numai în trenciuri, cu nimic pe dedesubt, pe care să le deschidem brusc în faţa oricui ne trece prin faţă. O asemenea acţiune nu mai este literatură, ci exhibiţionism.

          Nici măcar nu sunt împotriva exhibiţionismului literar, singura mea dorinţă este ca exhibarea să fie însoţită de fantezie. Pentru că eu, personal, nu mă doresc a fi voyeur decât în cazul femeilor care prea îmi plac. De aici şi sfatul, dacă mai gândeşte cineva ca mine: de ce să citeşti o singură carte care să îţi mănânce ficaţii, când poţi foarte bine să citeşti mai multe care să nu se amestece?!
Încă nu sunt pe deplin lămurit, dar când şi cărţuloaiele mult-lăudate sunt simple exhibări împănate cu pretenţii de-a dreptul hilare la Nobel, încep să mă întreb: „eu de ce mama dracului mai port haine?!” Pentru că altfel,
chiar dacă pe mine nu, scrisul o să mi-l respect întotdeauna.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s