De duminică

          Ce mi s-a părut întotdeauna ciudat în religie este uitarea de Dumnezeu. Fanaticii, în definitiv, sunt cei care aruncă în derizoriu tot ceea ce pretind că apără. Ceilalţi, bigoţii, uită peste săptămână de Ceruri, dar îşi amintesc subit în fiecare zi de duminică, rugându-se fierbinte pentru iertare. Mai sunt alţii, moderaţii, care uită peste an şi îşi amintesc doar la marile sărbători să se veselească, indiferent dacă mai ştiu sau nu poveştile spuse din bătrâni. Ce îmi place la ei este că îşi umplu casele cu miros de mâncăruri, nu de tămâie. Şi mai sunt alţii care au uitat complet totul şi, pentru a nu îşi arăta memoria slabă, pretind că nu cred în nimic. Nu, cu siguranţă nu sunt singurul care spune: „Dumnezeul meu sunt eu”. Nu este egoism, este mai degrabă o formă de iubire nu neapărat de sine, pentru că, dragi credincioşi, cel mai probabil, dumnezeii este posibil să nu fie înzestraţi cu atributul perfecţiunii; doar în ochii celor care scâncesc rugăciuni şi ridică ode. Duminică suportabilă!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s