Indecenţe

          Mă simt uneori indecent. Încerc să mă mint, minunându-mă de simţirile mele, spunându-mi că nu am uitat de unde am plecat, că nu mi-am uitat învăţăturile primite şi că am învăţat, pe lângă ce nu am uitat, lucruri care să nu îi facă pe ceilalţi să întoarcă în cealaltă parte capul, cu silă, atunci când au de-a face cu mine. Dar este o voce interioară, una nebună, diabolică de-a dreptul, de care nu pot scăpa niciodată, oriunde m-aş duce şi orice aş face.

         Mă simt indecent, de exemplu, atunci când zâmbesc. Pentru că şi zâmbetele conţin mesaje ascunse, şi dacă nu sunt percepute, cu siguranţă ar trebui explicate. Eu nu o fac – nu, nu mă consider fals, mă simt doar indecent de permisibil. Mă mai simt indecent şi pentru că… Of! Dar pentru ce nu mă simt indecent?! Se întâmplă să mă simt aşa şi gândindu-mă că locul meu nu este pe metrul pătrat pe care îl ocup ci în altă parte. Nu îmi spun că sunt hoţ – pentru că acela care ocupă locul altuia înseamnă că îl fură – ci pentru că accept să trăiesc cu mine într-o delăsare continuă convingându-mă că îmi voi găsi cândva locul. Doar că, până şi asta este indecenţă! Acela care nu este mulţumit de sine trebuie să înveţe să se schimbe, iar eu, aşa cum spunea altcineva, nu fac decât să mă suport de seara până dimineaţa. Să mă suport şi să îmi storc creierii de cuvinte care, cântărindu-mă, mă tem să nu devină lături. Asta da indecenţă, să arunci cu cuvinte în oameni confundându-i cu porci pe care trebuie să îi hrăneşti deşi nici măcar nu le mai este foame.

        Dacă ar exista un tribunal care să judece indecenţa, m-aş autodenunţa, m-aş judeca şi m-aş condamna singur, m-aş închide undeva şi aş arunca pe fereastră cheia. Dar nu pot. Cumva, simt mai degrabă chemarea cuvântului decât a sihăstriei – deşi, fie vorba între noi, şi viaţa este un prizonierat, şi cuvântul şi viaţa lui. Vă daţi seama, să vrei să stai mort liniştit şi, după câteva sute de ani, să te mai pomenească prin vreo crâşmă unul, cu mintea puţin aburită, citându-te, invocându-te. Indecenţă! Nu, nu din partea ipoteticului personaj, ci a mea, pentru că spunând asta lovesc în rădăcinile motivaţiei multora: „scriem ca să ne supravieţuim; scriem ca să nu fim uitaţi; scriem ca să învăţăm pe alţii”. Pe dracu! A fost o vreme în care, atunci când eram întrebat de ce scriu începeam să mă bâlbâi. Aş fi găsit zeci de motive, toate reale, şi nu ştiam pe care să îl invoc. Eram tânăr – deja se ştie cum îmi place mie să spun, eram tânăr, crud am devenit mai târziu… Dar până şi cruzimea sincerităţii poate fi considerată indecenţă – o spun doar aşa, pentru a divaga puţin, ca să îmi adun ideile.

        „De ce scriu eu?” m-am întrebat într-o noapte. De fapt, de ce să nu fim indecenţi?! „De ce dracu’ scriu eu?” m-am întrebat într-o noapte. Răspunsul a venit şoptit, ţâşnind din mine, din puterea întunericului, din adâncurile lui: „Pentru că în felul ăsta pot fi indecent”. Să nu fiu înţeles greşit, nu este vorba de indecenţa limbajului, ci de cealaltă, a vieţii. Omul comun este sortit să stea între norme, să îşi respecte statutul social, să le zâmbească vecinilor, şefilor, să îşi ducă la şcoală copiii, sau la grădiniţă, să le trăiască emoţiile la examene, să se arate util în mecanismul în care este angrenat, de fapt, drept cea mai insignifiantă dintre rotiţe. Pe când scrisul acordă un altfel de statut, aprinde o altă aură, crează o altă impresie – aceea de inutilitate, de bufonerie. Mereu scriitorii au avut voie să fie sărmani cu duhul. Chiar unul, scandalizându-şi vremea, s-a îndrăgostit de-o mulatră şi, culmea!, a ajuns să fie lăudat pentru asta. Scriitorul are dreptul acordat de societate să fie indecent, să îi spargă barierele, să fugă dincolo, departe, în fantezie – asta pentru că toată lumea ştie că, într-un fel sau altul, mereu se va întoarce înfrânt. Poate de-asta scriu, că m-am obişnuit cu gustul înfrângerii, sau poate cu cel al nebuniei. Sau cu cel al indecenţei, pentru că nu este aşa cum îmi spuneau unii, că avem nevoie doar de cap ca să creăm fraze. Nu e cum spunea cineva, că scriitorii nu au nevoie de  pătrăţele pe abdomen, pot să îşi rupă oasele în cursul zilei, iar noaptea să bea până cad sub masă (mens insana in corpore sano, ce dracu’!). Sau ziua pot să fie cât se poate de lunatici, în timp ce noaptea să îşi ascută nu numai creioanele, ci şi minţile. Dar cel mai mult, încep să cred că scriitorii pot fi indecenţi prin decenţă. Nu prin decenţa vieţii, nici prin cea a limbajului, prin decenţa spiritului.

         De aceea mă mai mint uneori, încercând să mă conving că sunt scriitor, nu un biet profesor de română trecut de şaizeci de ani care de o vreme încoace se pretinde un soi de tânăr cu cine ştie ce aspiraţii nebune. Pentru că aşa cum sunt, indiferent cum sunt, dacă aş fi scriitor mi-aş permite să îmi răsară din apele unei fântâni arteziene o femeie cu piele arămie, cu tricou alb, ud, din sfârcurile căreia, dezgolind-o, să mă hrănesc acolo, pe loc, cu toamnă şi cu mine. Ştiţi ce ar zice lumea, ocrotitor, despre o asemenea indecenţă? Am auzit că era scriitor. Nebunii…

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s