Confesiuni

          Jur că nu mai ştiu cine a zis-o, dar era deştept, a zis bine – cică: la bătrâneţe nu te lasă ce crezi tu, te lasă genunchii. Şi mai pot să jur că aşa este. Mărturisesc, cu ceva roşeaţă în obraji (noroc că am obrazul acoperit de barbă), că într-o noapte mă apucaseră nişte gânduri deloc creştineşti. Pentru că prefer să fiu un bun creştin, nu mi-a fost prea greu să le inhib. A fost suficient să îmi privesc retrospectiv viaţa şi să înţeleg că nu am fost făcut să fiu un cuceritor. Nu am fost, aşa cum spune colegul meu, profesorul de engleză, „a ladies man”. Mai degrabă mă simt, nu fizic, sufleteşte, un fel de „no man’s land”. Dar asta este altă discuţie. Mă apucaseră, deci, pe la miez de noapte trecute fix, nişte gânduri deloc creştineşti pe care le-am inhibat cu uşurinţă. A fost suficient să îmi aduc aminte cum, în tinereţile mele, când mă dezbrăcam, femeile începeau să plângă; să plângă de râs, bineînţeles. Mai târziu, când vârsta a început să îşi spună cuvântul şi au început să mă lase genunchii, chiar şi dacă aş fi avut posibilitatea, nu mi-a mai ars de escapade. Aşa că, obişnuit fiind cu singurătăţile, mi-a fost uşor să depăşesc momentul sensibil: am început să silabisesc. Cu asta am început să îmi petrec tot mai mult nopţile, tot mai îndârjit, tot mai hotărât, tot mai… Era să spun nesigur. Aşa sunt eu, mereu nesigur (în ultima clipă) pe paşii pe care urmează să îi fac. După o vreme, silabisind deja printre dinţi, mi-am amintit de întrebarea cuiva şi, jur, rămăşiţele de păr din cap mi s-au făcut măciucă. „Profesore (şi aici aş reveni asupra angoaselor mele, exprimate de mult, deja uitate – unora li se spune Sensei, mie doar Profesore) de ce te apuci dumneata, acum, când ţi-ai câştigat recunoaşterea ca romancier, la o mie de ani, să faci poezie?! Pentru că de fapt este invers, de la lucrurile uşoare trecem la cele grele, adică de la poezie la roman, nu altfel!Eu nu am ştiut ce să îi răspund, l-am privit puţin uimit, mai mult intrigat şi tare aş fi vrut să îi amintesc de homo ludens, dar m-am temut că, neînţelegându-mă, mă va judeca prea creştineşte. Adică, aşa cum nu e de glumit cu Dumnezeu, nu e de glumit nici cu poezia. Ce e aia, să scrii poezie în joacă. I-am răspuns succint, chiar grăbit să mă întorc la silabisirile mele pe atunci incipiente: „Dragul meu, toţi suntem nişte exhibiţionişti. Singura diferenţă este ce alegem să ne arătăm, trupurile, vieţile sau sufletele”. I-aş mai fi spus mai multe, dar simţeam că nu mai am timp, prea mă chema dorinţa.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s