Sam

          „Cu părere de rău mă despart de tine. Ce atârnată!Râse în întuneric, împingându-şi paşii grei tot spre înainte pe drumul care părea că îl pierde în întunericul lăptos al nopţii. „Mă întreabă ce cred că face el la ora aia şi pe unde e. De parcă îmi pasă mie de toţi dobitocii. Şi nu mai termina cu vorbitul, şi eu aveam treabă. Bine că am scăpat! Concluzia fundamentală nu este „eppur si muove”, ci „lumea e plină de idioţi”. Sau de idioate. Bine că am scăpat, bine că a sunat la uşă cine ştie ce vecină băgăcioasă pe umărul căreia poate să plângă şi să se plângă, şi m-a lăsat dracului în pace. Nu i-am înţeles niciodată pe oamenii ăştia care fac un capăt de lume dintr-o ceartă care atrage sfârşitul unei relaţii de câteva săptămâni. Şi iubirea… Eh!”

        Dădu dispreţuitor din mână, şi dacă l-ar fi văzut cineva, nu ar fi ştiut dacă vrea să alunge noaptea sau gândurile. „Unde să fie şi omul ăla, la alternative, la altele! Dacă am avea toţi alternative… Eu nu am avut. De fapt, de ce să mint? Am avut. Am avut una pe care am căutat-o la telefon după câteva luni de tăcere şi m-a întrebat cine sunt. Şi or mai fi fost şi altele, care nu contează. Exact acolo unde contează nu am avut alternative!

       Aluneca asemenea unei umbre printre morminte, fără să se uite în stânga şi în dreapta. Urmărea doar cursul potecii pietruite străjuite de cruci şi, mai cu seamă, firul gândurilor care nu îi dădeau pace. Se opri în faţa unui mormânt mic, fără bordură, doar o movilă de pământ în dreptul căreia fusese înfiptă o cruce de fier care începuse să ruginească. O rază alburie lumina numele scris pe ea cu vopsea albă, care începuse să se scorojească şi să se şteargă. Se aşeză lângă mormânt şi se căută în buzunarul hainei. Scoase o butelcă pe care o destupă fără grabă. Îşi întoarse privirea către movila de pământ, închină şi bău cu sete. „Noroc cu tine, bătrâne! De multe ori m-am gândit că tu ai fost exact lipsa mea de alternativă, dar mi-am dat seama că greşesc. Nu îţi datorez decât recunoştinţă, deşi nu cred că ai ştiut vreodată ce povară grea mi-ai pus în spate. Dacă ai fi fost aici, ţi-aş fi spus să îţi fie ruşine, apoi ţi-aş fi întins prieteneşte butelca asta, să o terminăm amândoi, să o stoarcem ca pe o viaţă de om.

        Duse din nou butelca la buze şi bău. Se înecă, tuşi de câteva ori zgomotos, apoi scuipă, în direcţia opusă mormântului. „Aşa îmi trebuie, bătrâne, dacă spun prostii despre tine. Chiar şi acum nu mă laşi în pace. Poate era mai bine să o fi făcut atunci. Dar cine ar mai fi băut cu tine în fiecare an pe vremea asta? Cine te-ar mai fi pomenit şi nu te-ar fi lăsat să te odihneşti în linişte? Cine ar mai fi venit să bată prieteneşte cu palma pământul ăsta care te acoperă? Nu ştiu dacă ai făcut tu o faptă bună pentru că erai bun la suflet sau dacă doar ai căutat să îţi asiguri memoria. Sunt destui care te-au uitat, uite, deja ţi se şterge numele de pe cruce, şi nu a fost nevoie decât de câţiva ani şi de câteva ploi. Treabă făcută de mântuială.”

       Tânărul îşi îndoi picioarele în aşa fel încât să îşi poată sprijini coatele pe genunchi. Apoi îşi lasă capul în palme şi, oftând, scrută cerul. O pătură de nori, aproape metalică, acoperea stelele. Părea că se apropie de pământ, apăsătoare, şi cuiva cu o imaginaţie mai înclinată înspre morbid i-ar fi oferit posibilitatea să spună că seamănă cu o placă funerară. O placă aplicată deasupra întregii lumi, toată prinsă fără să îşi dea seama într-un mormânt. Şi de ce să îl fi contrazis cineva? Până şi lumea nu este altceva decât un cimitir de gânduri, de vise sfărâmate sau condamnate la pieire, de aşteptări care nu se mai termină; de oameni care se proclamă vii deşi au început să moară de la primul scâncet. „Totul în jur nu este decât moarte”, îşi spuse Sam, apoi izbucni într-un râs înfundat privind în jur. „Asta e culmea, umblu prin cimitir în puterea nopţii şi mă plâng că tot ce mă înconjoară este moarte! Dar nici dincolo, dincolo de porţi, nu este altfel. Peste tot e la fel.”

       – Ce părere ai, bătrâne Adrian? Încă puţin şi îmbătrânesc, iar dumneata stai pitit sub movila aia a ta în loc să ieşi să îmi urezi „La mulţi ani”! Treabă e asta, moşule?!

       Trecuseră prea mulţi ani de la moartea bătrânului Adrian şi acesta nu mai era capabil să răspundă. Vizitatorul său încercă să îşi închipuie cum, cu o atitudine părintească, mortul l-ar fi prins de umeri, l-ar fi strâns la piept şi i-ar fi spus câteva urări stângace. Adrian, groparul, nu fusese niciodată priceput la vorbe. Aproape toată viaţa şi-o petrecuse în cimitirul care acum îl înghiţise şi pe el. Orfan de mic fusese luat ca ajutor de groparul de dinaintea sa. Nu avusese parte de cine ştie ce şcoală, învăţase să scrie şi să citească, şi puţină matematică, exact atâta cât să îşi poată număra leafa care nici măcar nu era prea mare. După ce muri groparul care îl crescuse, Adrian îi luase locul şi îşi văzu liniştit de viaţa lui – dacă traiul printre cruci, printre monumente funerare şi cripte, acel trai mereu cu moartea în faţă, se poate numi viaţă. Nu reuşise să îşi găsească o nevastă, niciuna din oraş nu acceptase să devină vreo Prosperină care să-şi împartă, împreună cu Adrian, ziua – jumătate pe tărâmurile care poartă amprenta cenuşie a morţii, iar altă jumătate în îmbrăţişări fierbinţi. Dar nici Adrian nu insistase în asemenea demersuri, probabil nu îl interesase, sau probabil, simţindu-se impregnat o viaţă întreagă de moarte, se temuse că până şi copiii i s-ar fi născut morţi. Aşa că rămăsese singur şi murise singur, unica lui bucurie şi uşurare fiind că nu a fost nevoit să se îngroape singur.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s