Sam (II)

          În urmă cu mai bine de treizeci de ani, viaţa lui Adrian luase, cumva, o turnură neaşteptată. Locuia într-o casă mică de la marginea cimitirului şi când se întorcea de la taverna din oraş, ca să nu ocolească prea mult, îşi scurta drumul traversând cimitirul. Într-o noapte, pe când străbătea cu paşi repezi aleea pietruită străjuită de cruci, i se păru că observă o umbră alunecând printre morminte. Nu băuse mult şi nici nu era sperios din fire; într-atât se obişnuise cu spectrul morţii încât, dacă vreun mort s-ar fi ridicat de sub ţărână, în loc să se sperie, Adrian i-ar fi vorbit căutând să îl liniştească şi să îl convingă să se întoarcă să îşi doarmă somnul. Totuşi, acea umbră îl intrigă puţin, în toiul nopţii cimitirul era pustiu şi nimeni nu s-ar fi aventurat pe acolo. Cunoştea foarte bine cât de fricoşi sunt oamenii, cât de superstiţioşi. Se opri în loc scrutând întunericul. Ascultă pentru o vreme, dar nu distinse niciun zgomot, niciun pas, îşi auzea doar respiraţia şi alunecarea vântului tăios de sfârşit de octombrie. Îşi spuse că umbra a fost doar o părere, sau poate o iluzie, şi îşi continuă drumul. După câteva zeci de paşi auzi un scâncet înfundat. Se gândi că unul dintre copacii legănaţi de vânt o fi trosnit producând acel zgomot, îşi înfundă bărbia în gulerul hainei şi mări pasul. Trecură câteva clipe şi scâncetul se auzi din nou, de undeva din dreapta lui. Se opri şi ascultă în tăcere, concentrat, până când acesta se repetă. Se întrebă dacă nu cumva este doar un animal, sau vreo pasăre de noapte care să scoată acele sunete. Totuşi, în loc să îşi continue drumul, păşi cu atenţie printre morminte. Era nevoit să se oprească, uneori, pentru că scâncetul înceta. Alteori, părea să devină mai puternic, purtat de vânt, iar Adrian se trezea întrebându-se dacă în loc să caute să afle despre ce era vorba nu ar fi fost ai bine să îşi vadă de drum. În cele din urmă, în apropierea unei cripte, scâncetul se auzi clar. Era un fel de plâns slab şi întrerupt, ca un scheunat, ca un strigăt de ajutor care nu avea forţa să ajungă la destinaţie. Adrian privi pământul reavăn, îl văzu bătătorit şi distinse impregnate în el urme de paşi care se opreau la uşa criptei. Îşi apropie urechea de uşa de fier şi ascultă o vreme. Când auzi din nou scâncetul, se înfioră. Îşi duse mâna la frunte şi şterse câteva broboane de sudoare. Deşi era frig, Adrian se încălzise, inima îi bătea puternic şi simţea o transpiraţie ca de gheaţă inundându-i spatele şi fruntea. Împinse cu hotărâre uşa care se deschise cu un scârţâit sumbru. Din întunericul dens scâncetul porni din nou, mai slab de data aceasta, izbindu-i timpanul cu forţa spaimei. Adrian se căută în buzunare şi, aproape tremurând, aprinse un băţ de chibrit. Căută bâjbâind un felinar, pe care îl găsi agăţat pe zidul rece al criptei. Reuşi să îl aprindă când scâncetul se auzi din nou. Lumină încăperea strâmtă şi, în apropierea unui mormânt, zări o movilă de pământ. Se apropie de ea cu băgare de seamă, spunându-şi că nu ar fi trebuit să fie acolo. De sub pământ, în raza tremurândă a felinarului, lui Adrian i se păru că zăreşte un picior mic, aproape învineţit. Se aşeză în grabă în genunchi, puse felinarul deasupra mormântului, în aşa fel încât să lumineze slab movila aceea de pământ şi porni să o împrăştie. Brusc mâinile simţiră ceva cald, un corp mititel care abia se mai mişca în respiraţie. Cu groază şi cu febrilitate porni să împrăştie pământul până când descoperi un trup de copil înfăşat într-o cârpă, probabil o bucată de pânză ruptă dintr-un cearşaf alb. Parcă simţind salvarea, trupul acela micuţ dădu impresia că se mişcă şi un scâncet slab, mai degrabă un oftat de durere, străbătu aerul întunecat şi apăsător. Adrian respira greu, precipitat, fără să mai simtă cum sudoarea îi inunda trupul. Prinse copilul în braţe, îl întoarse cu faţa în sus şi căută să îl privească. Atunci observă pe cârpa albă, murdărită de pământ, pete stacoji de sânge. Strânse copilul în braţe, se ridică şi fără să mai ţină seama de nimic, ca un hoţ, o rupse la fugă. Alerga strigând, gâfâind, strângând la piept mogâldeaţa care nu mai scotea niciun sunet. Nu se opri decât la casa doctorului, reuşind să îl trezească, înainte să bată la uşă, cu strigătele sale. Abia apucă să lovească de câteva ori cu pumnul în uşa puternică de lemn, că doctorul apăru în prag. Adrian bâigui câteva cuvinte aproape fără noimă, dar doctorul înţelesese gravitatea situaţiei din expresia nebunească de pe faţa vizitatorului nocturn. Prinse repede copilul, îl aşeză pe o măsuţă aproape de sobă, desfăşură pânza în care era învelit şi, sub impresia a ceea ce vedea, fruntea i se tulbură. Un copil mic, abia născut – poate împlinise o lună, cu ochii închişi, abia respirând, plin de pământ şi de sânge. În pieptul mic i se deschideau răni – „a fost înjunghiat!” strigă doctorul în sinea lui, căutând să înlocuiască teroarea cu forţa de a acţiona.

          – Repede, Adrian! Repede, dă-mi batista ai de pe masă! Fugi la bucătărie şi adu-mi apă caldă, să vedem ce se poate face!

          Adrian îl ascultă fără a-şi mai putea controla gesturile. Doctorul apăsă batista pe pieptul copilului, aţintindu-şi privirea undeva în interiorul său, în conştiinţa sa umană care părea că se clatină. „Cine, ce fiară ar putea face aşa ceva?! Să înjunghii un copil abia venit pe lumea asta?!

          Când Adrian apăru aducând apă caldă într-un vas mare de porţelan, doctorul păru că îşi recapătă întregul sânge rece. Spălă trupul copilului şi continuă să îi preseze rănile.

          – Poate reuşim, Adrian, poate reuşim! Nu sunt atinse nici inima, nici plâmânul. Pumnalul a intrat razant şi se pare că s-a oprit în stern sau în coaste. În os! Cealaltă lovitură este subclaviculară, nu a atins plămânul! Avem un noroc chior. Poate reuşim! Ce s-a întâmplat? Lasă, nu acum. Acum trebuie să salvăm viaţa asta. Ce cruzime!

          Doctorul vorbea în grabă, ca într-un delir, strângând sub mâinile sale salvatoare trupul în care abia mai pâlpâia o licărire de viaţă. Nu observase că vorbea singur. Adrian, care se sprijinise de perete parcă de teamă să nu încurce, să nu incomodeze la salvarea acelei vieţi, se lăsase să alunece în jos până când atinse podeaua şi stătea privind fără ţintă, într-o nemişcare vecină cu leşinul.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s