De duminică

          Eu o spun de multe ori, fie sincer, fie cu înfumurare: “eu sunt dumnezeul meu”. Se mai uită unii chiorâş, unii uimiţi, alţii ucigător, morţi de foame care prin privire îmi transmit că nu sunt eu cel pe care l-au văzut ei. Oameni şi oameni. Bucuria mi-a venit când după o noapte bahică m-a izbit o idee, cam aşa, ca un pumn în faţă, ca un tanc rusesc care mi-a trecut peste oase, ca o zi de duminică normală. Am notat-o, scurtă cum e, cred că o voi relua. Totuşi, duminică suportabilă!

Dintr-o noapte de toamnă

          Scriam. Nu mai scrisesem de mult, de ani de zile. A fost o vreme când aveam impresia că aş avea o oarecare valoare, mai mult sau mai puţin contestabilă, şi dacă eram cine ştie ce idiot visător probabil mi-aş fi făurit un vis pentru care aş fi fost capabil să mă risipesc în mod continuu. Noroc cu soarta, că m-a împins pe alte drumuri şi m-a salvat de boala scrisului – aşa am auzit că îi spun unii, „boală”. Cum însă suntem feriţi de unele boli doar, nu de toate, una care s-a lipit de mine m-a împins nu în braţele visului naiv, ci la uşa unui specialist care mi-a recomandat să încep să ţin un jurnal. Nu ştiu de ce, nu ştiu ce îşi închipuie că aş putea descoperi printr-o asemenea practică; dacă ar fi după mine, decât un jurnal personal, aş prefera să ţin un jurnal de încasări şi plăţi. Poate chiar unul de încasări fără plăţi, dacă tot este vremea viselor.

          Îmi luasem hârtiile şi pixul şi abia scrisesem câteva rânduri când, deodată, mi s-a părut că aud un scâncet. M-am smuls din gânduri, dintre litere, mi-am încordat auzul căutând să disting ceea ce auzisem. Chiar m-a trecut un fior de care aş fi râs dacă nu eram atât de concentrat – am mai auzit eu de unu‘ căruia i s-a părut că aude zgomote pe la ferestre sau uşi şi sfârşise prin a striga „Take thy beak from out my heart!” Am prins ceva curaj, am deschis fereastra şi am privit afară. Nimic, doar ploaie. Aş fi strigat, dar nu am făcut-o de teamă că s-ar putea să primesc răspuns. Am tăcut şi m-am închis înapoi, în mine. Şi totuşi, parcă într-un concert sumbru de scâncete mi s-au dezlănţuit rânduri pe care nu mi-am dorit niciodată se le scriu, nici măcar nu mă simţeam capabil să o fac. Se făcuse aproape dimineaţă şi îmi notasem, printre alte întrebări fără răspuns – aş întreba, dar nu o fac de teamă că aş primi răspuns – dacă nu cumva este posibil să scâncească cerul. Sau ploaia. Sau stropul de ploaie. Nu, stropul de ploaie nu, el este o biată lacrimă, şi lacrimile nu scâncesc niciodată.

Sentiment sezonier drag mie

          Mi se întâmplă uneori să mi se înghesuie prea multe în minte. Poveşti cu oameni, poveşti înspăimântătoare, poveşti erotice, poveşti cu mine… poveşti. Stau şi le ascult, de multe ori, uneori chiar intransigent, spunându-le în faţă care îmi place, care nu, care merită lucrată pentru aplauze, care merită lucrată pentru suflet, care e pentru coşul de gunoi. Ştiţi cum este, fiecare le are pe ale lui – gândurile şi coşurile de gunoi; dacă nu le are – gândurile, înseamnă că e prost, coşurile de gunoi, înseamnă că nu are autocenzură – e de rău. Dar, ca să fiu sincer, îmi amintesc cumva râzând de cineva care îmi spunea cu nişte vreme în urmă, că este greu să fii deştept tot timpul. Eu spuneam că nu există om deştept tot timpul – prostia de multe ori este direct proporţională cu deşteptăciunea. Iar altă discuţie. Ce mi-ar fi plăcut să spun, de fapt? În căldura exuberanţei, a unei îmbrăţişări primitoare, aş fi şoptit: „plouă de parcă şi-a deschis cerul toate venele”!

Exuberanţe

          Probabil mulţi dintre cunoscuţii mei ar întreba ce este un „filosof”. Adevărul este că filosofia este mult mai uşor de explicat decât noţiunea de filosof. Nu, nu facem paradă. Indiferent de cine ne-am întreba, nu vorbim de noţiuni, vorbim de aplicanţi, toţi sunt oameni. Şi niciunul, nici expertul în fizică nucleară, nici matematicianul, nici filosoful, nu sunt prea diferiţi unul de altul. Spre exemplu: în vremuri antice învăţasem – şi chiar fusesem învăţat să caut răspunsul – că una dintre întrebările fundamentale ale filosofiei este ce este fericirea?” Eu nu pot spune ce este, pot spune ce nu este: suflare de vânt. Cinicul ar răspunde (cu siguranţă!) „să ai oamenii la picioare”. Romanticul l-ar contrazice: „să fii nu la picioarele lumii, la picioarele persoanei iubite”. Omul celălalt, normal, imparţial, probabil ar îngăima ceva de orizonturi deschise, mai mult sau mai puţin conştient de însemnătatea lor. Nu ştiu căruia dintre ei i se poate da dreptate în cea mai mare măsură, dar e posibil ca toţi să aibă acelaşi adevăr. De multe ori contează locul în care eşti.

Confesiuni

          Jur că nu mai ştiu cine a zis-o, dar era deştept, a zis bine – cică: la bătrâneţe nu te lasă ce crezi tu, te lasă genunchii. Şi mai pot să jur că aşa este. Mărturisesc, cu ceva roşeaţă în obraji (noroc că am obrazul acoperit de barbă), că într-o noapte mă apucaseră nişte gânduri deloc creştineşti. Pentru că prefer să fiu un bun creştin, nu mi-a fost prea greu să le inhib. A fost suficient să îmi privesc retrospectiv viaţa şi să înţeleg că nu am fost făcut să fiu un cuceritor. Nu am fost, aşa cum spune colegul meu, profesorul de engleză, „a ladies man”. Mai degrabă mă simt, nu fizic, sufleteşte, un fel de „no man’s land”. Dar asta este altă discuţie. Mă apucaseră, deci, pe la miez de noapte trecute fix, nişte gânduri deloc creştineşti pe care le-am inhibat cu uşurinţă. A fost suficient să îmi aduc aminte cum, în tinereţile mele, când mă dezbrăcam, femeile începeau să plângă; să plângă de râs, bineînţeles. Mai târziu, când vârsta a început să îşi spună cuvântul şi au început să mă lase genunchii, chiar şi dacă aş fi avut posibilitatea, nu mi-a mai ars de escapade. Aşa că, obişnuit fiind cu singurătăţile, mi-a fost uşor să depăşesc momentul sensibil: am început să silabisesc. Cu asta am început să îmi petrec tot mai mult nopţile, tot mai îndârjit, tot mai hotărât, tot mai… Era să spun nesigur. Aşa sunt eu, mereu nesigur (în ultima clipă) pe paşii pe care urmează să îi fac. După o vreme, silabisind deja printre dinţi, mi-am amintit de întrebarea cuiva şi, jur, rămăşiţele de păr din cap mi s-au făcut măciucă. „Profesore (şi aici aş reveni asupra angoaselor mele, exprimate de mult, deja uitate – unora li se spune Sensei, mie doar Profesore) de ce te apuci dumneata, acum, când ţi-ai câştigat recunoaşterea ca romancier, la o mie de ani, să faci poezie?! Pentru că de fapt este invers, de la lucrurile uşoare trecem la cele grele, adică de la poezie la roman, nu altfel!Eu nu am ştiut ce să îi răspund, l-am privit puţin uimit, mai mult intrigat şi tare aş fi vrut să îi amintesc de homo ludens, dar m-am temut că, neînţelegându-mă, mă va judeca prea creştineşte. Adică, aşa cum nu e de glumit cu Dumnezeu, nu e de glumit nici cu poezia. Ce e aia, să scrii poezie în joacă. I-am răspuns succint, chiar grăbit să mă întorc la silabisirile mele pe atunci incipiente: „Dragul meu, toţi suntem nişte exhibiţionişti. Singura diferenţă este ce alegem să ne arătăm, trupurile, vieţile sau sufletele”. I-aş mai fi spus mai multe, dar simţeam că nu mai am timp, prea mă chema dorinţa.

Note to self

          Mă simt uneori blestemat. De fapt nu mă simt, dar pentru că oricui eu pot să îi spun ce vreau, îmi place să mă victimizez ca să câştig simpatia publică. Încep să îi înţeleg pe cei care îmi spuneau să nu mă întorc la poezie. La sutele mele de ani, am ajuns să îmi albesc nopţile silabisind, şi parcă este mai rău ca în şcoala primară. Dar cine poate să conteste că timpul ucis (nu, nu pierdut, ucis) nu are farmecul său?! Nu, nu farmecul său, strălucirile sale!

Indecenţe

          Mă simt uneori indecent. Încerc să mă mint, minunându-mă de simţirile mele, spunându-mi că nu am uitat de unde am plecat, că nu mi-am uitat învăţăturile primite şi că am învăţat, pe lângă ce nu am uitat, lucruri care să nu îi facă pe ceilalţi să întoarcă în cealaltă parte capul, cu silă, atunci când au de-a face cu mine. Dar este o voce interioară, una nebună, diabolică de-a dreptul, de care nu pot scăpa niciodată, oriunde m-aş duce şi orice aş face.

         Mă simt indecent, de exemplu, atunci când zâmbesc. Pentru că şi zâmbetele conţin mesaje ascunse, şi dacă nu sunt percepute, cu siguranţă ar trebui explicate. Eu nu o fac – nu, nu mă consider fals, mă simt doar indecent de permisibil. Mă mai simt indecent şi pentru că… Of! Dar pentru ce nu mă simt indecent?! Se întâmplă să mă simt aşa şi gândindu-mă că locul meu nu este pe metrul pătrat pe care îl ocup ci în altă parte. Nu îmi spun că sunt hoţ – pentru că acela care ocupă locul altuia înseamnă că îl fură – ci pentru că accept să trăiesc cu mine într-o delăsare continuă convingându-mă că îmi voi găsi cândva locul. Doar că, până şi asta este indecenţă! Acela care nu este mulţumit de sine trebuie să înveţe să se schimbe, iar eu, aşa cum spunea altcineva, nu fac decât să mă suport de seara până dimineaţa. Să mă suport şi să îmi storc creierii de cuvinte care, cântărindu-mă, mă tem să nu devină lături. Asta da indecenţă, să arunci cu cuvinte în oameni confundându-i cu porci pe care trebuie să îi hrăneşti deşi nici măcar nu le mai este foame.

        Dacă ar exista un tribunal care să judece indecenţa, m-aş autodenunţa, m-aş judeca şi m-aş condamna singur, m-aş închide undeva şi aş arunca pe fereastră cheia. Dar nu pot. Cumva, simt mai degrabă chemarea cuvântului decât a sihăstriei – deşi, fie vorba între noi, şi viaţa este un prizonierat, şi cuvântul şi viaţa lui. Vă daţi seama, să vrei să stai mort liniştit şi, după câteva sute de ani, să te mai pomenească prin vreo crâşmă unul, cu mintea puţin aburită, citându-te, invocându-te. Indecenţă! Nu, nu din partea ipoteticului personaj, ci a mea, pentru că spunând asta lovesc în rădăcinile motivaţiei multora: „scriem ca să ne supravieţuim; scriem ca să nu fim uitaţi; scriem ca să învăţăm pe alţii”. Pe dracu! A fost o vreme în care, atunci când eram întrebat de ce scriu începeam să mă bâlbâi. Aş fi găsit zeci de motive, toate reale, şi nu ştiam pe care să îl invoc. Eram tânăr – deja se ştie cum îmi place mie să spun, eram tânăr, crud am devenit mai târziu… Dar până şi cruzimea sincerităţii poate fi considerată indecenţă – o spun doar aşa, pentru a divaga puţin, ca să îmi adun ideile.

        „De ce scriu eu?” m-am întrebat într-o noapte. De fapt, de ce să nu fim indecenţi?! „De ce dracu’ scriu eu?” m-am întrebat într-o noapte. Răspunsul a venit şoptit, ţâşnind din mine, din puterea întunericului, din adâncurile lui: „Pentru că în felul ăsta pot fi indecent”. Să nu fiu înţeles greşit, nu este vorba de indecenţa limbajului, ci de cealaltă, a vieţii. Omul comun este sortit să stea între norme, să îşi respecte statutul social, să le zâmbească vecinilor, şefilor, să îşi ducă la şcoală copiii, sau la grădiniţă, să le trăiască emoţiile la examene, să se arate util în mecanismul în care este angrenat, de fapt, drept cea mai insignifiantă dintre rotiţe. Pe când scrisul acordă un altfel de statut, aprinde o altă aură, crează o altă impresie – aceea de inutilitate, de bufonerie. Mereu scriitorii au avut voie să fie sărmani cu duhul. Chiar unul, scandalizându-şi vremea, s-a îndrăgostit de-o mulatră şi, culmea!, a ajuns să fie lăudat pentru asta. Scriitorul are dreptul acordat de societate să fie indecent, să îi spargă barierele, să fugă dincolo, departe, în fantezie – asta pentru că toată lumea ştie că, într-un fel sau altul, mereu se va întoarce înfrânt. Poate de-asta scriu, că m-am obişnuit cu gustul înfrângerii, sau poate cu cel al nebuniei. Sau cu cel al indecenţei, pentru că nu este aşa cum îmi spuneau unii, că avem nevoie doar de cap ca să creăm fraze. Nu e cum spunea cineva, că scriitorii nu au nevoie de  pătrăţele pe abdomen, pot să îşi rupă oasele în cursul zilei, iar noaptea să bea până cad sub masă (mens insana in corpore sano, ce dracu’!). Sau ziua pot să fie cât se poate de lunatici, în timp ce noaptea să îşi ascută nu numai creioanele, ci şi minţile. Dar cel mai mult, încep să cred că scriitorii pot fi indecenţi prin decenţă. Nu prin decenţa vieţii, nici prin cea a limbajului, prin decenţa spiritului.

         De aceea mă mai mint uneori, încercând să mă conving că sunt scriitor, nu un biet profesor de română trecut de şaizeci de ani care de o vreme încoace se pretinde un soi de tânăr cu cine ştie ce aspiraţii nebune. Pentru că aşa cum sunt, indiferent cum sunt, dacă aş fi scriitor mi-aş permite să îmi răsară din apele unei fântâni arteziene o femeie cu piele arămie, cu tricou alb, ud, din sfârcurile căreia, dezgolind-o, să mă hrănesc acolo, pe loc, cu toamnă şi cu mine. Ştiţi ce ar zice lumea, ocrotitor, despre o asemenea indecenţă? Am auzit că era scriitor. Nebunii…

De duminică

          Ce mi s-a părut întotdeauna ciudat în religie este uitarea de Dumnezeu. Fanaticii, în definitiv, sunt cei care aruncă în derizoriu tot ceea ce pretind că apără. Ceilalţi, bigoţii, uită peste săptămână de Ceruri, dar îşi amintesc subit în fiecare zi de duminică, rugându-se fierbinte pentru iertare. Mai sunt alţii, moderaţii, care uită peste an şi îşi amintesc doar la marile sărbători să se veselească, indiferent dacă mai ştiu sau nu poveştile spuse din bătrâni. Ce îmi place la ei este că îşi umplu casele cu miros de mâncăruri, nu de tămâie. Şi mai sunt alţii care au uitat complet totul şi, pentru a nu îşi arăta memoria slabă, pretind că nu cred în nimic. Nu, cu siguranţă nu sunt singurul care spune: „Dumnezeul meu sunt eu”. Nu este egoism, este mai degrabă o formă de iubire nu neapărat de sine, pentru că, dragi credincioşi, cel mai probabil, dumnezeii este posibil să nu fie înzestraţi cu atributul perfecţiunii; doar în ochii celor care scâncesc rugăciuni şi ridică ode. Duminică suportabilă!