P.S.

          Ţi-aş mai spune despre scris, pentru că asemenea postscriptumuri aş putea scrie mereu; în privinţa lui mereu descopăr ceva nou, ba îl descopăr tremurând a nerăbdare în vreun cotlon întunecat, ba mi se pare că îl văd întinzându-se, şerpeşte, la soare, doar pentru a îşi schimba nu pielea, ci ideea pe care o apucă aşa, ca pe o pradă. Dar sunt puţin prea în ceruri ca să mai văd de îndeletnicirile zilnice iar tu… cred că şi tu eşti obosită şi prea ţi s-au albit umerii de atâta purtat Pământul în spate. Îmi amintesc uneori cum oftam şi mă certai spunându-mi că nu port vreo planetă pe umeri, sau niciuna atât de grea încât să îmi rupă sufletul. Pe atunci nu îţi spuneam, cred că nu îndrăzneam, sau nu ştiam, sufletele nu se pot rupe. Păţesc altceva, ceva ce nu ştiu încă şi ştii că întotdeauna pretind că tot ce nu ştiu nu merită ştiut. Da, cred că am rămas la fel cum mă ştiai, şi dacă ar fi să dau vreo dare de seamă, aşa cum se face într-un moment de cumpănă, sau la un final de an, cred că m-ai fi blagoslovit cu vreo calificare de regn animal, una care mă făcea mereu să rânjesc şi să râd sfidător. Dar cred că şi în privinţa aia aveai dreptate, ştiai tu ce ştiai; animale suntem toţi, de-asta ne uităm morţii sub cruci. Apropo de cruci şi de animale, mi-am făcut câteva, pe ascuns, aproape râzând. Am văzut înfăţişări umane cu carctere de ţapi; am văzut porci care se îndopau cu nestemate; am văzut greieri care se lăudau că fără munca lor asiduă întreaga lume s-ar duce de râpă. Cred, doar, că îmi este dor să mă uimesc alături de cineva de tot ce am văzut, inclusiv de mine. Deşi mai dor îmi este de ce nu am mai văzut.

          Cred că nu m-am mai văzut umblând cu paşi goi şi cu gândurile dezlânate sub cerurile colorate cu nuanţe de noapte. Mereu umblu cu o ţintă şi, de multe ori, dacă ţinta este prea plăpândă, nici nu mă obosesc să umblu. Stau, doar, aşteptându-mi paşii care să mă ducă acolo unde vreau sau unde trebuie. Iar tu, cândva, te enervai numai pentru că îmi plăcea să păşesc, nu să calc, să umblu, nu să alerg, să văd, nu să caut să văd. Uneori râd de tine, spunându-mi că dacă aş fi vrut te-aş fi putut enerva şi clipind. Aveam eu felul meu anume de a mă delimita de mine, la fel cum o fac şi acum, doar că lucrurile sunt puţin schimbate. Doar puţin, nu mult. Mi-aş fi dorit să ajung cu obrajii arşi de ger şi să îţi spun noutăţile. Că, de exemplu, aud undeva la o cârciumă zvon de petrecere şi că neapărat trebuie să mă duc acolo. Că bradul acela înalt care ţinea umbră vara este la locul lui şi răcoreşte pe oricine se aşează pe banca de sub el. Doar că banca este atât de dezinteresată de poverile pe care trebuie să le suporte încât nici nu merită amintită. Ar fi un personaj execrabil dacă aş încerca să o transpun pe undeva, un plăvan pe care nu îl mai încântă nici aerul. Apoi ţi-aş spune că, privindu-mă în oglindă, am văzut că am ochii veseli şi trăsături de bovină. Şi ţi-aş mai fi turnat câte îmi treceau prin minte, doar ca să vezi că nu m-am schimbat deloc şi să îţi treacă repede dorul de mine.

          Cu mine am învăţat să mă descurc altfel. Uneori nu mă mai iau în seamă, cred că şi din cauză că prea mă iau alţii. Dar am învăţat să mă iau peste picior. Vezi? Că tot îţi spuneam, picioarele ni se rup, nu sufletul. De metafore, de bazaconii, de autovictimizări suntem toţi gata, chiar mai gata decât beţivul pus în faţa unui pahar de băutură. Ce ţi-e şi cu noi oamenii, ăştia bolnavi să ne plângem de suferinţă. Pe unul care s-ar plânge de dureri de umeri l-aş înţelege mai bine. Dar ştii de ce, pentru că aş putea spune cine ştie ce prostie care să îl facă şi pe bietul suferind să râdă şi să îşi mai uite durerea. Nu ştiu de unde mi-a venit ideea asta, dar ne alungăm, măcar pe moment suferinţele, râzând. Ştiu, nu ai avea răbdare să îţi explic până la capăt şi mi-ai spune că este mare păcat râsul ăsta. Şi ţi-aş aminti că greşeşti, că păcatele mele sunt altele, nu râsul. Tu nu ştii, erai departe când am spus, zâmbind strepezit, că eu nu pup icoanele de teamă să nu fac herpes. Şi singurul răspuns care mi s-a dat a fost o întrebare: „ai mai auzit tu că a făcut cineva herpes pupând icoane”? Dacă ar fi adevărat, jur că le-aş săruta lung şi apăsat, ca să mă ferească şi de herpes, şi de boală, şi de moarte. Şi aş blasfemia toată ziua, şi aş face toţi muribunzii să râdă, doar ca să mă duc să cer să mi se ierte păcatele şi pupând pe acolo tot ce îmi iese în cale, chiar şi enoriaşe, să îmi câştig nemurirea. Dar cred că şi nemurirea este un păcat, pentru că a căuta aşa ceva înseamnă să te pui mai sus de condiţia umană. Adică să te asemui unei divinităţi, aşa cum fac şi eu când mă apuc să îmi încropesc lumile. Dar vezi? Cât de mult îţi plăcea?! Şi nu te-ai gândit niciodată că păcătuiesc, tocmai pentru că privindu-mă, ascultându-mă, răbdându-mă, înţelegeai că nu mă acopăr de păcate. Ştiai că nu pot să fiu niciodată plin de virtute, dar mai ştiai că păcatului nu i se opune virtutea, ci libertatea. Libertatea aceea a gândului lăsat să zboare oricât de departe este nevoie, doar pentru a putea spune, acolo unde trebuie că lumea a rămas la fel; chiar dacă îmi place mie să spun „de ieri lumea este mai săracă în minuni”.

Anunțuri

Stereotipie

          Posibil să ne împlinim unele visuri doar ca să le facem uitate pe altele. Le împlinim gonind prin timp, uitând lucruri pe care le credeam cândva importante, distanţându-ne de ele, gândindu-le, în unele privinţe, doar ca întâmplări prin care au trecut alţii. Deşi, acei alţii se întâmplă să fie doar o succesiune de euri înfrânte pe care le-am schimbat pentru a nu ne lăsa doborâţi. Totuşi, atunci când se întâmplă să ne oprim din goană, să aruncăm o privire oglinzii uitate stingheră într-un colţ, nu ştiu dacă este cineva care să poată spune că niciodată nu şi-a citit în ochi – chiar şi când o ascunde – înfrângerea. Şi de eroi înfrânţi, cine mai are nevoie?

În aşteptare

          Într-o noapte m-am trezit cu o durere în colţ de suflet. „Se schimbă anotimpul”, mi-am spus întinzându-mă aiurea, ca şi cum aş fi vrut să prind ceva ce nu îmi era la îndemână. Probabil timp. Îmi veni să mă reped la oglindă – oricât de ciudat le pot părea oamenilor, eu nu îmi măsor timpul privind ceasul, ci oglinda. Fracţiunile de timp aproape nu contează, doar anii. M-am întins, deci, spunându-mi că se schimbă anotimpurile. Mi-am amintit că nu cu mult înainte plecasem în căutarea împlinirii viciului meu de seamă şi am constatat uluit că îmi ieşeau aburi pe gură. Plecasem de acasă fără plasture pe gură. Aşa îmi mai spun, la fel cum se pansează rănile ca să nu curgă sânge, poate mie mi-ar trebui un plasture aplicat profesionist (sau profesional?) pe buze, ca să nu îmi mai curgă printre ele suflet. Şi cu vorbele ce faci?mă întreba o voce dubioasă în timp ce eu alergam ca înnebunit să scap de un coşmar, după un pachet de ţigări. Mi-am amintit că mai fugeam aşa din când în când de acasă, tot noaptea, dar cu alte scopuri. „Cu vorbele? Ce nevoie mai ai nevoie de vorbe atunci când ai ochi”?

         Mi se prelungeau fire subţiri de abur printre buze şi, rupt de oglinzile mele, mă întrebam dacă vine iarna. Sau vreun coşmar de care ar trebui să fug până mi se taie picioarele . Mă mai înspăimânt când ştiu că după iarnă urmează o primăvară în care costelivul lui suflet poate provoca omului reumatisme de care nici să nu ştie. Aşa e cu timpul rău, cred că de-asta am auzit de multe ori de la tot soiul de oameni: „mie nu îmi place iarna”. „Nici mie, răspundeam, dar cred că atunci îţi vezi mai bine sufletul. Cel care îţi scapă printre buze ca o speranţă; sau ca o aşteptare.”

De duminică

          Orice s-ar spune, o zi de duminică rămâne o zi de duminică. Poate şi lumea şi Cerurile ar fi fost altfel dacă în ziua lui de pauză Dumnezeu, în loc să îşi odihnească nu numai spiritul ci şi mintea, ar fi ieşit la bere cu cineva încă de sâmbătă seara. Sărmanul, nu ştia că prietenii nu ţi-i găseşti printre nori, ci pe Pământ. Cred că de-asta ne-am pricopsit eu cu iubirea, El cu duminicile; El cu duminicile, eu cu dispreţul faţă de ele. Zi suportabilă!

Somn

          Era o vreme când, jucându-mă de-a scrisul, îmi începeam câte o idee spunând „ce mi se pare mie ciudat pe Pământul ăsta”. După o vreme am început să am senzaţia că eu sunt ciudat şi că Pământul se învârte ca întotdeauna, adică normal. Nimic neschimbat, doar oamenii şi timpurile. Fiecare – şi om şi timp – cu fracturile lui, cu dramele şi cu bucuriile lui. Dacă vreodată m-am aplecat asupra vieţii, indiferent cum, a fost pentru a înţelege natura visului. Şi mă lăudam cu fiecare ocazie că mie nu îmi este frică de moarte. Cum să îţi fie când, dacă viaţa este visul, moartea nu poate fi decât somnul?! (Trăim murind, murim trăind…)

Umbre

          Mă mai apuca, mai ales noaptea, câte o umbră, şi mă trăgea de mânecă cerându-mi să îi vorbesc. Mă opream deseori din mers şi tăifăsuiam până înspre dimineaţă când răpuşi amândoi de apropierea zilei ne stingeam în somnurile noastre. Nici nu mai ţin minte ce i-am spus ultima oară, făceam un studiu comparat asupra trecerii timpului, arătându-i amintirea ei şi ridurile care mi se părea că încep să mi se strecoare în oglindă. Găseam chiar, uneori, puterea să râd. Îi spuneam ceva despre timp şi râdeam prosteşte, ceva cum că de la o vreme mi se pare că nu mai este cum spuneam cândva, că am tot timpul din lume. Şi continuam, plângându-mă că m-am schimbat, că am impresia că acum timpul se scurge afară din mine, nu ca înainte, când parcă îşi făcea loc în interiorul meu. De la o vreme a început să tacă. Am crezut că am supărat-o amintindu-i de toate prin câte am trecut împreună, reproşându-i răutăţile mele, spunându-i că, într-un fel, m-a despărţit pe mine de mine. Şi totuşi, uneori îmi apare în bătăile inimii şi le face să devină mai puternice, doar ca să îmi trimită mintea în vremurile acelea în care nu ştiam ce sunt tăcerile. Tăcerile mele, mai ales, dar şi ale ei.

Răutăţi hibernale

          Avantajul în a te recomanda ca scriitor este că poţi vorbi cu oricine. Îmi spunea cineva, cam pe vremea când eram cât o nucă – eu de atunci îmi trag toate învăţăturile, în şcoală am fost elev cel mult mediocru – că omul inteligent poate să vorbească şi cu vlădica şi cu opinca. Lăudabil în ceea ce mă priveşte este că încerc. Deşi de multe ori îmi spun că nu mă interesează proştii, doar proastele. Asta pentru că – altă învăţătură acumulată în anii mei firavi – cu cât mai proastă femeia, cu atât mai uşoară munca de convingere.

         Şi totuşi, în anumite momente de singurătate cu care îmi place să scot ochii oricui vrea să mă asculte, îmi spun că nu îmi mai trebuie vreo femeie. Afară de cea care, în loc de orice oi fi eu pe lumea asta, m-ar face să devin flacără. Aşa, ca ea.