Sam (III)

         – Ştiu, bătrâne, ştiu, mi-ai povestit lucrul ăsta de o mie de ori, spuse Sam cu glas scăzut. De câte ori veneai să mă vezi, apoi de câte ori ne întâlneam mai mult sau mai puţin accidental şi stăteam împreună, îmi povesteai… Mă împovărai cu povestea asta scoasă din cine ştie ce romane de groază şi pe care nu aş fi crezut-o niciodată dacă nu ar fi fost urmele de pe trupul meu. Urmele astea cu care a trebuit să dorm în diecare noapte, pe care le priveam de fiecare dată înainte să mă aşez în pat. Urme pe care, din când în când, le mai mângâia câte o femeie rătăcită cine ştie cum prin aşternuturile mele. Cine ştie, poate vreuna ar fi stat dacă aveam un nume mai normal…

         Se opri răsuflând greu, ca sub povara unei confesiuni. Aşezase butelca jos, între glezne, şi după ce îşi pipăi partea superioară a trupului, o căută. Bău o înghiţitură zdravănă, înghiţi şi tuşi. Apoi, întinzând mâna, lăsă să îi curgă tot conţinutul pe pământul care acoperea trupul lui Adrian.

          – Uite, ia şi bea. Ştiu că de multe ori asta ţi-a fost cea mai mare îmbărbătare. Bea!

          Sam tăcu, păru că se scufundă în gânduri pentru câteva clipe, apoi respiră adânc şi îşi trecu mâna prin păr.

          – Mi-ai spus de multe ori cum ai vrut să mă înfiezi şi cum nu te-au lăsat. Mi-ai spus, mai târziu, când erai pe moarte, cum mă pândeai să ies de la şcoală doar ca să te întâlneşti, din întâmplare, cu mine. Mi-am dat seama, şi am început să te pândesc şi eu. Mai ştii cum mă nimeream, acum mulţi ani, exact când aveai vreo groapă de săpat? Transpirai singur, şi eu veneam să te ajut ţinându-te de poveşti, spunându-ţi despre şcoală, despre profesori, despre ce învăţam… Mă priveai cu zâmbet blând şi înţelegător, deşi după o vreme mereu aveam impresia că nu mai înţelegi ce îţi spun. Adevărat, am priceput asta mai târziu, şi mi-am dat seama că, deşi îţi spuneam despre lucruri pe care nu le-ai auzit în viaţa ta, eşti mândru de mine. De mine, o mogâldeaţă – aşa îmi spuneai – pe care ai găsit-o acoperită de pământ, într-o criptă, într-o noapte de final de octombrie. Ultima noapte, aşa cum este acum – octombrie, treizeci şi unu.

          V-am crezut pe amândoi nişte nebunii, şi pe tine şi pe bietul doctor care a murit înaintea ta şi pe care l-ai îngropat cu lacrimi în ochi. „Copilul vostru”, aşa îmi spuneaţi voi între voi, cea mai ciudată prietenie din lume, pentru că, fără a fi atât de deosebiţi încât să vi se aplice acel clişeu al contrastelor care se atrag, fără a fi apropiaţi în preocupări în vreun fel, îmi deveniserăţi amândoi părinţi. Doctorul şi groparul, uniţi nu de o noapte, aşa cum se întâmplă cu unele cupluri fragile, ci de o viaţă. De o viaţă salvată. Şi dacă la el e de înţeles, la tine, bătrâne Adrian, pare aproape incredibil. Salvând o viaţă îţi luai pâinea de la gură şi, nu de puţine ori după aceea, ţi-ai mai luat-o, tot din pricina mea, sacrificându-te pentru nevoile mele. Dar poate era mai bine altfel. Să nu te fi oprit în acea noapte în cimitir, să nu fi avut puterea să alergi aşa de repede încât să fiu salvat. Iar doctorul… poate era mai bine să doarmă somn adânc şi până ai fi reuşit tu să îl trezeşti, eu să fi fost plecat de mult. Nu îmi amintesc cum a fost în braţele tale. Nu îmi amintesc, deşi mi-ai povestit de atâtea ori cum m-ai strâns la piept, cum ţi-a spus doctorul că datorită presiunii pământului şi datorită braţelor tale care m-au ţinut strâns nu am sângerat până la moarte. Asta nu îmi amintesc. Dar îmi amintesc cum, de mic, stăteaţi amândoi lângă mine, unul de-o parte şi altul de cealaltă, privindu-mă ca pe cea mai mare comoară şi minunându-vă: „Ce fiară… Ce demon…” Cine să fi făcut lucrul acela de care vă minunaţi voi atâta, dacă nu propria mea mamă? Sau, poate, propriul meu tată, deşi mai degrabă îmi vine să cred că a fost ea, nu el. El, probabil, s-o fi dus să îşi bea minţile de necaz sau de bucurie. De fapt sunt sigur, pentru că deşi aţi anunţat şi poliţia, deşi a auzit tot oraşul de întâmplarea asta, nu a venit nicio femeie plângând despletită să mă ceară înapoi. Niciuna nu a apărut disperată întrebând dacă nu cumva ei i s-a găsit copilul. După acea noapte a fost totul, toată viaţa, aproape tăcere. O vâlvă scurtă în oraş – subiect de discuţii la cârciumă, subiect de presă, apoi nimic. Doar întrebările voastre. Şi apoi lupta voastră cu autorităţile, un doctor bătrân, atât de bătrân încât era aproape mort, şi un gropar singur şi fără şcoală. Vouă trebuia să mă încredinţeze autorităţile? Unuia care se pregătea să pornească înspre acolo unde eu aproape ajunsesem? Sau unuia de la care nu aş fi avut de învăţat decât cum să sap gropi şi cum să le umplu cu sicrie? Deşi cred că v-am iubit. Pe doctor l-am iubit, aşa cum era el, cu toanele lui. Dar pe tine, Adrian… Pe tine te-am iubit mai mult, şi pe cât de mult te-am iubit, pe atât te uram pe măsură ce am început să cresc. Mi-ai salvat viaţa, o ştiu, şi totuşi, nu ştiu nici acum dacă să te numesc salvator sau călău. Pentru că o moarte la vârsta la care eram eu când m-ai găsit nu însemna nimic. Pe când o viaţă, la vârsta la care sunt, în care nu ştii ce cauţi, nu este altceva decât o moarte înceată. Poate nu mi-ai dat viaţă, Adrian, ci agonie. O agonie de treizeci şi… Cât e ceasul? Nu, încă nu, de treizeci şi doi de ani, Adrian. Dar ce ştii tu, care pe ultimii doisprezece i-ai dormit!

          Sam se opri. Respira greu. Glasul i se ridicase şi coborâse de câteva ori şi când se opri, când lăsă tăcerea să se aştearnă în noapte, dintre buze nu îi mai ieşea decât o răsuflare puţin sacadată, însoţită de un abur subţire. Frigul devenise pătrunzător, dar Sam nu se clinti, doar îşi strânse mai bine haina pe trup. Lăsă capul în pământ şi păru că adoarme. Din pleoapele strânse îi curseră câteva lacrimi fierbinţi şi, parcă printre ele, cu ochii minţii, Sam îşi privi binefăcătorii cum se sfătuiau. Deciseseră, ţinând cont de influenţa doctorului, să îi declare ca zi de naştere data de întâi noiembrie. „Atunci te-ai născut, Sam, îi spuneau veseli, în noaptea aceea de treizeci şi unu octombrie spre întâi noiembrie. Orice a fost înainte pentru tine nu contează”. Şi şi-i mai închipuia cum, adăstând la masă în faţa unor pahare, se contraziceau, aşa cum tot ei îi povestiseră, asupra numelui pe care copilul lor urma să îl poarte. Până când, cu ochii luminaţi de bucurie, prinzând umerii lui Adrian şi scuturându-l, doctorul aproape strigă: „Sam! Adrian, îl va chema Sam. Samhainn!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s