Sam (final)

          Trupul i se înfioră şi pentru o clipă umerii i se strânseră în tremur. Aştepta ascultându-şi răsuflarea. Strânse puternic mânerul de lemn al secerii şi cu paşi egali se îndreptă spre cel de-al treilea perete. Se aplecă şi desfăcu borcanul în care păianjenul captiv amorţise din nou. Îl întoarse cu gura în jos şi îl lăsă să îi cadă în palmă. Îşi strânse palma căuş, simţind în ea mişcările insectei.

           -Iată-mă, rosti cu glas hotărât, acesta sunt eu. Eu, cel care îşi descoperă chipul în căutarea încarnării în tine. Iată-mă, gata să mă alătur ţie, gata să îţi aparţin. Iată-mă oferindu-mă prin acest sol pe care ţi-l trimit ca să mă recunoşti. Recunoaşte-mă după chip, după suflet, după sânge. Recunoaşte-mă şi vino să mă îmbrăţişezi, să devenim în întunecimile tale nefiinţă şi uitare.

           Samhainn îşi desfăcu palma în care păianjenul prinsese viaţă. Cu grijă, fără să facă mişcări bruşte, îşi apropie mâna de rana sângerândă. Apoi, tot fără grabă, o presă cu întreaga palmă. Strivi păianjenul de rana dureroasă, şi trupul chitinos al insectei căpătă o nuanţă roşie şi vâscoasă.

          -Iată-mă, recunoaşte-mă prin acest vestitor pe care ţi-l trimit ca să îţi arate darul pe care îl ofer. Recunoaşte-mă prin fierbinţeala dorinţei de a mă alătura ţie şi prin gustul a ceea ce alţii numesc sacral viaţă. Recunoaşte-mă şi îmbrăţişează-mă şi găzduieşte-mă veşnic în beznele tale!

          Afară, din întunericul nopţii răsună, repetat de câteva ori, un croncănit de pasăre. Samhainn nu auzi nimic, privirea îi era injectată, trupul începuse să îi tremure şi răsuflarea îi devenise accelerată. Îşi privi podul palmei pătate de sânge în care zăcea trupul strivit al păianjenului. Îl lăsă să îi cadă din mână şi privirea i se ridică înspre bolta întunecată a criptei. I se păru că pe tavan se mişcă ceva şi îşi încordă toate simţurile, repetând obsesiv: „iată-mă, recunoaşte-mă.”

           Brusc sări în picioare şi înmuindu-şi degetele în sângele care încă se scurgea din rană, strigă:

           – Recunoaşte-mă! Recunoaşte-mă după eternitatea muritorilor la care renunţ pentru a deveni una cu tine, nume rostit cu spaimă. Iată-mă dăruindu-ţi viaţa mea şi orice altceva, totul, pentru odihna în întunericul tău!

           Îşi trasă din nou pe frunte o linie verticală, cu degetele pline de sânge. Apoi, grăbit, din trei paşi ajunse în faţa desenului pe care îl făcuse pe al patrulea zid al criptei.

           – Iată-mă întrerupându-mi eternitatea vieţii pentru a ţi-o oferi ţie. Iată-mă înjumătăţind-o, gata să o împart cu tine oriunde m-ai duce, oriunde m-ai ascunde de amintirea ei.

         Îşi pipăi din nou rana, căutând să o deschidă cu vârful degetelor. Sângerarea i se înteţi şi cu degetele pline de acea sevă a vieţii sale, Samhainn îngroşă linia cu care înjumătăţise semnul infinitului. Apoi îşi rezemă fruntea de peretele rece şi aşteptă tremurând puternic. Frigul începuse să îl pătrundă. Îşi dezlipi fruntea de zid, se îndreptă de umeri şi murmurându-şi cuvintele de chemare privi în jur. I se păru că în lumina slabă a felinarului zăreşte alunecând o umbră. Se lumină la faţă şi îşi începu incantaţia cu mai multă forţă. Glasul îi devenea mai puternic, deşi i se părea că umbra se apropie.

           – Iată-mă, te chem pregătit să mă ofer, aşteptând să mă recunoşti. Sunt aici!

          Făcu în grabă câţiva paşi înspre zidul pe care i se păru că zărise apariţia umbrei. Cu un efort, căutând să îşi stăpânească tremurul şi respiraţia, Samhainn îşi încordă simţurile. Căuta cu ochii o mişcare pe care să o identifice, aştepta un zgomot, un freamăt de mantie, orice semn auditiv care să îi anunţe încă o prezenţă în acel loc. Mai făcu doi paşi, puţin aplecat de umeri. O umbră se lungi întinzându-se pe ciment şi se prelinse pe zidul din spatele său. Încă o clipă de aşteptare care păru o eternitate. Nimic, doar umbra lui, lăţindu-se, luând diferite forme în bătaia slabă a felinarului şi împrăştiindu-se pe ziduri imitându-i mişcările.

           – Iată-mă, te chem pentru a douăsprezecea oară, recunoaşte-mă!

          Glasul lui Samhainn îşi pierduse toată forţa devenind un geamăt plâns, un suspin scăpat înspre nicăieri, doar o fărâmă de suflet aruncată inutil în neant, încă o speranţă sfărâmată care să îşi găsească locul în mormântul imens pe care oamenii îl numesc lume. Umerii îi căzură şi braţele îi atârnau inerte pe lângă trup. Pieptul îi sângera şi dâre calde de sânge i se prelinseseră pe piept şi pe braţ. Simţi ca prin vis cum câteva picături ajung pe încheietura mâinii, şi strânse mai puternic mânerul secerii. Se repezi la sticla de whiskey şi luă o gură zdravănă. Băutura îi arse gâtul şi îl făcu să se scuture. Ochii i se înceţoşară şi câteva lacrimi îi alunecară pe obraz. Răsuflă adânc şi râse. „Ce nebunie!” îşi spuse.

           – Iată-mă, te chem pentru ultima oară, recunoaşte-mă în noaptea asta în care barierele dintre lumile noastre sunt atât de slăbite, spuse cu glas pierit.

          Începu să râdă din ce în ce mai tare, hohotea şi lacrimile i se prelingeau pe obraz. Se repezi spre oglinda spartă şi ridicând-o se privi în ea. Îşi privi fruntea murdară de cenuşă şi de sânge. Recunoaşte-mă”, spuse în gând, şi cu privirea afundată într-un ciob al oglinzi îşi împrospătă dâra de sânge de pe frunte.

           – Recunoaşte-mă! strigă brusc, cu disperare.

           Pentru prima oară i se păru că nu este glasul lui, că este al altcuiva şi că nu regăseşte nimic uman în el. Îşi mai privi o dată chipul răvăşit şi spuse:

           – Te recunosc după chipul tău, îmbrăţişează-mă! Te recunosc după aripile tale, murmură oprindu-se în faţa fluturelui ţintuit de perete.

           Se împletici până în locul în care credea că lăsase să cadă trupul strivit al păianjenului.

          – Te recunosc după mesagerul tău şi după darul pe care mi-l aduce. Te recunosc după timpul pe care nu îl mai vrei şi tânjeşti să mi-l oferi mie, îmbrăţişează-mă! Îmbrăţişează-mă! strigă, ajungând în dreptul semnului infinitului, pătat de sânge de pe perete.

          Afară totul era tăcut. Noaptea adâncă se liniştise şi nimic nu o mai tulbura. Nicio pasăre, niciun animal, nicio pală de vânt. Copacii înţepeniseră neîndrăznind să mai tulbure liniştea mormântală şi somnul morţilor. Cerul era acoperit de o pâclă metalic-alburie care lăsa împresia că se coboară tot mai mult spre pământ. Fuioare de ceaţă învăluiau sufocant capetele aprinse ale stâlpilor de iluminat. Totul devenise nemişcare, numai Samhainn, între zidurile sale, murmura fără să se mai poată opri: Iată-mă, recunoaşte-mă”!

          Strivi sub călcâiul bocancului rămăşiţele oglindei care ţipară scurt. Repezindu-se, smulse fluturele ţintuit de perete şi îl lăsă să cadă pe ciment. Se împletici, clătinându-se, să se răzbune pe trupul strivit al păianjenului. Îl căută cu privirea tulbure, dar nu îl găsi. Se întoarse şi îşi aţinti privirea asupra semnului infinitului. Se gândi să se apropie, să îl privească şi să îl scuipe. Chiar îşi păstră în gură saliva, refuzând să o înghită. Făcu un pas nesigur, apoi încă unul. Umbra i se alungi pe pereţi şi îl urmă în cădere. Lovi cu fruntea cimentul rece şi un zgomot surd, un icnet, întrerupse liniştea. Ochii lui Samhainn priveau în gol, prea departe pentru a se şti unde. Pe colţul buzelor, dintre ele, i se prelingea un fir subţire de sânge amestecat cu salivă. În dreptul pieptului său cimentul începu să se înroşească tot mai tare, părând că se topeşte şi devine lichid. Partea stângă îi era puţin ridicată şi de sub ea se întrezărea o lucire timidă de metal ruginit înfipt în inima unui muritor, fără a se mai opri în vreun os, ca şi cum i-ar fi confirmat: „te recunosc”. Flacăra felinarului, parcă înfiorată, clipi tremurător şi se stinse. Afară se auzi o pală de vânt. Frunzele ruginii ale copacilor foşniră şi câteva, desprinzându-se de ramuri, plutiră fără grabă înspre pământ, ca şi cum ştiau ce le aşteaptă: a doua zi le va mătura cineva şi, până seara, va şi uita că a făcut-o. Iar lumea îşi va continua, înfiorată, mersul.

3 comentarii la “Sam (final)

  1. Un mesaj puternic ! Samhainn s-a nascut in tenebre. Firescul lui este locul, locul intunericului, are alternative ? Nu ! Crezi ca moartea poate fi altfel ? Ca unii ii spun „Inger”, „Spaima”, „Intuneric”, ea Moartea, nu este o entitate, este doar finalul unui drum, exista in fiecare dintre noi.Poate unii o ignora in drumul parcurs, preocupati fiind de o existenta materiala, dar ea exista ignorata incostient. ” Daca vrei sa dobandesti puterea de a suporta viata, fii gata sa accepti moartea.”_ Freud.
    …nu e inspaimantator…e doar trist, un omagiu adus sufletului.
    Am avut sentimentul ca sunt acolo, asta spune mult scriitorule.
    Razvane, luna plina !

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s