Acces de beţie

          Mă mai împunge din când în când câte unul, ba prieten, ba cititor, ba scriitor, ba critic literar, şi mă împovărează că prea sunt mereu apăsat de dileme. Cică şi oamenii, sau creierele lor, mai au nevoie de câte o pauză, de câte o poveste sterilă, de câte un nimic aruncat pe vreo sută şi ceva de pagini pe care să le numească, apelând la emfază, roman. Într-o noapte, gândindu-mă vârtos la o asemenea posibilitate, atât de vârtos încât aproape mă luase cu transpiraţii – poate şi pentru că în barul în care îmi băusem paharele fusese prea cald, sau poate pentru că din cauza paharelor băute mi se făcuse doar mie cald – am hotărât să încerc să îmi schimb modul de abordare. Adică: de ce să mai apelez la dileme care au legătură cu moralitatea, cu sufletul, cu logica?! Eu fără dileme nu mai sunt om, dar îmi pot găsi puterea de a le schimba. Aşa am şi făcut, am transformat totul, am devenit reducţionist, până când, păşind agale – ritm prielnic gândirii – am descoperit-o pe prima: „Eu cu ce mă duc acasă, cu autobuzul sau cu metroul?!” Era într-o noapte de sfârşit de săptămână, trecuse de unu. Tot cântărind, tot întorcând subiectul şi pe o parte şi pe alta, i-am găsit rezolvarea înainte ca destinul să mă forţeze să îi las puterea de a decide în locul meu: „La ora asta nu mai circulă nimic, clar ar trebui să iau taxiul”. Mândru de mine, şi hotărât să includ această dilemă în viitorul roman, alunecând ca o umbră prin faţa unei cârciumi mi s-a făcut sete. O sete mai cumplită ca aceea a omului aflat pe patul de moarte, care nu ştie ce să implore, încă o clipă de viaţă sau un pahar cu apă. Deşi, cert este, dacă imploră paharul cu apă şi moare până să îi fie adus, implorarea i-a fost nu numai ruşinoasă, ci şi inutilă. Am hotărât, fără să existe obiecţii de la niciunul din forurile mele interioare, să intru să îmi sting setea cu încă nişte băuturi. Zis şi făcut. Lume multă, muzică, hărmălaie plină de bună dispoziţie, era exact atmosfera de care aveam nevoie pentru a mai scăpa de gânduri. Mi-am rotit privirile în căutarea unui loc în care să mă aşez. Nicio masă liberă, toate ocupate. „Ce să fac, beau la botul calului, mi-am zis, este mai bine decât să mă sting de sete”. Deodată, îndreptându-mă înspre bar, la o masă care mi se păruse plină, am văzut stând o femeie destul de tânără – nu mai mult de treizeci – trecută bine de 150 de kilograme. Nu ştiu dacă mi-a jucat imaginaţia feste sau picioarele scaunlui de sub ea chiar se îndoiseră puţin. Când am privit a doua oară mai cu atenţie, mi s-a părut că stă pe ambele scaune de pe partea aceea a mesei, iar în faţa ei, între zid şi masă, rămăsese un loc mic, atât de mic încât, dacă s-ar fi aşezat cu mare greutate un scaun, nu ar fi încăput decât un individ subţire, costeliv, supt în obraji şi cu burta lipită de spinare. Adică exact ca mine. M-am îndreptat înspre ea şi cu un zâmbet larg am întrebat-o dacă este singură. M-a privit cu atenţie crezându-se victima vreunei farse. M-a cântărit din cap până în picioare şi s-a mai liniştit. Nu prezentam niciun pericol de agresiune pentru ea, şi dacă ar fi fost vorba de glume proaste, cu siguranţă m-ar fi liniştit cu o singură palmă aplicată cu sete. Din fericire nu îi era sete ei, ci mie, şi m-am bucurat când mi-a permis să mă strecor, ca un şoarece în vreo gaură dintr-un zid, la masa ei.

          Pe când îmi beam liniştit al doilea pahar, sau al treilea, cine ştie, m-a surprins privindu-i ochii. Încercam să le disting culoarea şi nu reuşeam, erau de un albastru-gri-cenuşiu, cam aşa cum îmi închipui eu că ar fi culoarea tristeţii. Dar în noaptea aceea eram vesel şi nu îmi doream să văd tristeţe în ochii nimănui. „De ce eşti singură?” am întrebat-o cu cea mai mare curiozitate. Mi-a turnat repede o poveste din care nu am înţeles decât mici frânturi pentru că, uneori, ochii îmi zburau către o masă alăturată unde, mi se părea, se aşezase o frumuseţe pe care aş fi putut să o iubesc până când ar fi îmbătrânit şi s-ar fi urâţit. Pentru că omul, ca să scape de ei, trebuie să îşi înfrunte demonii, m-a lovit o nouă dilemă – drept în bărbie, ameţindu-mă mai rău decât un upercut primit de la Muhammad Ali (aş fi spus de la Rocky, dar el era mai degrabă încasator): pe care să o aleg, companioana mea sau silfida? Mi-am amintit de un prieten care, cu o anumită ocazie, ne prezentase iubita lui. Îndrăznisem să gândesc că femeii nu i se potrivea nimic siropos, nici vreo melodie cântată de Celine Dion, nici vreun Chopin (probabil ar fi luat-o somnul), aşa că i-am cântat prietenului, şoptit în ureche, mai toată noaptea, dedicaţia pe care i-o găsisem potrivită: „are mama o fetiţă ca un tanc rusesc”. M-am hotărât pe loc, parcurgând în gând justificările lui, şi recunoştinţa birui spaimele. Cu atât mai mult cu cât, privindu-mi compania de masă, nu am simţit nevoia – aşa cum mi se mai întâmplă când văd câte o femeie supraponderală înfulecând pe cine ştie unde, începând din octombrie, să îi strig în gând cu exuberanţă: „Crăciunul! Aşa, mănâncă, vine Crăciunul!”

          După ce am cerut încă un pahar mi-am pironit privirea în ochii ei puţin uimiţi care parcă nu mai aveau culoarea tristeţii. I-am zâmbit şi, cu îndrăzneală, i-am prins mâna peste masă. „Nu te teme”, spunea gestul meu. Şi recunosc, nu m-am temut, una din puţinele dăţi în care îmi înfruntam demonii fără spaimă. Am încercat să o adulmec, şi mi s-a părut că pielea îi miroase a gogoşi pudrate cu vanilie. O îmbrăţişam cu privirea, sperând ca mai târziu, în intimitate, să reuşesc să o cuprind complet în braţe. Nebunia dă de multe ori aripi, şi m-am convins că, dacă nu voi reuşi cu braţele, o voi acoperi cu aripi de înger. Îmi închipuiam sânii, mari, imenşi, din care mi-ar fi curs între buze nu lapte, nici iubire, ci miere cu gust de ciocolată sau cine ştie ce alte minunăţii de dulciuri cărora le-am uitat gustul. Îmi imaginam cum, în faţa abdomenului ei dezgolit, m-aş fi extaziat copilăreşte ca în faţa unei budinci tremurânde, şi apoi… apoi, între coapsele ei, aş fi descoperit raiul pantagruelic, aşa cum bietul Rabelais nici nu şi-ar fi putut închipui că există. Mere coapte cu scorţişoară, tort cu coajă de portocală, croissant franţuzesc, biscuiţi cu cremă, frişcă, bezele! Mă închipuiam cuprins de braţele ei, strâns febril până când nu mi-ar fi rămas niciun oscior întreg în tot trupul zdrobit de pasiune. Sau cu pasiune…

          Aşa cum se spune în popor, că nu există femeie urâtă numai bărbat care nu a băut destul, în acele clipe îmi părea cea mai minunată dintre muzele pe care le poate invoca cineva. Simţeam cum sufletul îmi tresaltă în pofta de a scrie, lăsând-o să îmi inspire pagini întregi, cărţi nenumărate… de bucate: icre negre pregătite în cele mai minunate feluri, ciorbiţe, supe, sărmăluţe, fripturi, costiţe, specialităţi cu care nu se poate lăuda nicio altă bucătărie apreciată de marii gurmanzi. Dar peste toate îmi rămăsese stăpână setea. Îmi părea că devine din ce în ce mai puternică şi nu mi-o mai puteam stinge, oricât îmi căutam prin buzunare portofelul şi cuvintele. Pentru că, pe sub pleoapele care mi se lăsau grele peste ochii tulburi, dincolo de bătăile de inimă şi de orice fel de pofte, înţelegeam cât de mic sunt. Îmi înţelegeam inutilitatea vieţii şi a fiecărui act de care m-aş face responsabil, cu o singură excepţie: acela de a umbla mereu ca şi cum aş pluti, dependent nu de propria persoană, nici de viaţa mea de om simplu care nu interesează pe nimeni, doar de beţia scrisului.