Umbre

          Mă mai apuca, mai ales noaptea, câte o umbră, şi mă trăgea de mânecă cerându-mi să îi vorbesc. Mă opream deseori din mers şi tăifăsuiam până înspre dimineaţă când răpuşi amândoi de apropierea zilei ne stingeam în somnurile noastre. Nici nu mai ţin minte ce i-am spus ultima oară, făceam un studiu comparat asupra trecerii timpului, arătându-i amintirea ei şi ridurile care mi se părea că încep să mi se strecoare în oglindă. Găseam chiar, uneori, puterea să râd. Îi spuneam ceva despre timp şi râdeam prosteşte, ceva cum că de la o vreme mi se pare că nu mai este cum spuneam cândva, că am tot timpul din lume. Şi continuam, plângându-mă că m-am schimbat, că am impresia că acum timpul se scurge afară din mine, nu ca înainte, când parcă îşi făcea loc în interiorul meu. De la o vreme a început să tacă. Am crezut că am supărat-o amintindu-i de toate prin câte am trecut împreună, reproşându-i răutăţile mele, spunându-i că, într-un fel, m-a despărţit pe mine de mine. Şi totuşi, uneori îmi apare în bătăile inimii şi le face să devină mai puternice, doar ca să îmi trimită mintea în vremurile acelea în care nu ştiam ce sunt tăcerile. Tăcerile mele, mai ales, dar şi ale ei.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s