Somn

          Era o vreme când, jucându-mă de-a scrisul, îmi începeam câte o idee spunând „ce mi se pare mie ciudat pe Pământul ăsta”. După o vreme am început să am senzaţia că eu sunt ciudat şi că Pământul se învârte ca întotdeauna, adică normal. Nimic neschimbat, doar oamenii şi timpurile. Fiecare – şi om şi timp – cu fracturile lui, cu dramele şi cu bucuriile lui. Dacă vreodată m-am aplecat asupra vieţii, indiferent cum, a fost pentru a înţelege natura visului. Şi mă lăudam cu fiecare ocazie că mie nu îmi este frică de moarte. Cum să îţi fie când, dacă viaţa este visul, moartea nu poate fi decât somnul?! (Trăim murind, murim trăind…)