P.S.

          Ţi-aş mai spune despre scris, pentru că asemenea postscriptumuri aş putea scrie mereu; în privinţa lui mereu descopăr ceva nou, ba îl descopăr tremurând a nerăbdare în vreun cotlon întunecat, ba mi se pare că îl văd întinzându-se, şerpeşte, la soare, doar pentru a îşi schimba nu pielea, ci ideea pe care o apucă aşa, ca pe o pradă. Dar sunt puţin prea în ceruri ca să mai văd de îndeletnicirile zilnice iar tu… cred că şi tu eşti obosită şi prea ţi s-au albit umerii de atâta purtat Pământul în spate. Îmi amintesc uneori cum oftam şi mă certai spunându-mi că nu port vreo planetă pe umeri, sau niciuna atât de grea încât să îmi rupă sufletul. Pe atunci nu îţi spuneam, cred că nu îndrăzneam, sau nu ştiam, sufletele nu se pot rupe. Păţesc altceva, ceva ce nu ştiu încă şi ştii că întotdeauna pretind că tot ce nu ştiu nu merită ştiut. Da, cred că am rămas la fel cum mă ştiai, şi dacă ar fi să dau vreo dare de seamă, aşa cum se face într-un moment de cumpănă, sau la un final de an, cred că m-ai fi blagoslovit cu vreo calificare de regn animal, una care mă făcea mereu să rânjesc şi să râd sfidător. Dar cred că şi în privinţa aia aveai dreptate, ştiai tu ce ştiai; animale suntem toţi, de-asta ne uităm morţii sub cruci. Apropo de cruci şi de animale, mi-am făcut câteva, pe ascuns, aproape râzând. Am văzut înfăţişări umane cu carctere de ţapi; am văzut porci care se îndopau cu nestemate; am văzut greieri care se lăudau că fără munca lor asiduă întreaga lume s-ar duce de râpă. Cred, doar, că îmi este dor să mă uimesc alături de cineva de tot ce am văzut, inclusiv de mine. Deşi mai dor îmi este de ce nu am mai văzut.

          Cred că nu m-am mai văzut umblând cu paşi goi şi cu gândurile dezlânate sub cerurile colorate cu nuanţe de noapte. Mereu umblu cu o ţintă şi, de multe ori, dacă ţinta este prea plăpândă, nici nu mă obosesc să umblu. Stau, doar, aşteptându-mi paşii care să mă ducă acolo unde vreau sau unde trebuie. Iar tu, cândva, te enervai numai pentru că îmi plăcea să păşesc, nu să calc, să umblu, nu să alerg, să văd, nu să caut să văd. Uneori râd de tine, spunându-mi că dacă aş fi vrut te-aş fi putut enerva şi clipind. Aveam eu felul meu anume de a mă delimita de mine, la fel cum o fac şi acum, doar că lucrurile sunt puţin schimbate. Doar puţin, nu mult. Mi-aş fi dorit să ajung cu obrajii arşi de ger şi să îţi spun noutăţile. Că, de exemplu, aud undeva la o cârciumă zvon de petrecere şi că neapărat trebuie să mă duc acolo. Că bradul acela înalt care ţinea umbră vara este la locul lui şi răcoreşte pe oricine se aşează pe banca de sub el. Doar că banca este atât de dezinteresată de poverile pe care trebuie să le suporte încât nici nu merită amintită. Ar fi un personaj execrabil dacă aş încerca să o transpun pe undeva, un plăvan pe care nu îl mai încântă nici aerul. Apoi ţi-aş spune că, privindu-mă în oglindă, am văzut că am ochii veseli şi trăsături de bovină. Şi ţi-aş mai fi turnat câte îmi treceau prin minte, doar ca să vezi că nu m-am schimbat deloc şi să îţi treacă repede dorul de mine.

          Cu mine am învăţat să mă descurc altfel. Uneori nu mă mai iau în seamă, cred că şi din cauză că prea mă iau alţii. Dar am învăţat să mă iau peste picior. Vezi? Că tot îţi spuneam, picioarele ni se rup, nu sufletul. De metafore, de bazaconii, de autovictimizări suntem toţi gata, chiar mai gata decât beţivul pus în faţa unui pahar de băutură. Ce ţi-e şi cu noi oamenii, ăştia bolnavi să ne plângem de suferinţă. Pe unul care s-ar plânge de dureri de umeri l-aş înţelege mai bine. Dar ştii de ce, pentru că aş putea spune cine ştie ce prostie care să îl facă şi pe bietul suferind să râdă şi să îşi mai uite durerea. Nu ştiu de unde mi-a venit ideea asta, dar ne alungăm, măcar pe moment suferinţele, râzând. Ştiu, nu ai avea răbdare să îţi explic până la capăt şi mi-ai spune că este mare păcat râsul ăsta. Şi ţi-aş aminti că greşeşti, că păcatele mele sunt altele, nu râsul. Tu nu ştii, erai departe când am spus, zâmbind strepezit, că eu nu pup icoanele de teamă să nu fac herpes. Şi singurul răspuns care mi s-a dat a fost o întrebare: „ai mai auzit tu că a făcut cineva herpes pupând icoane”? Dacă ar fi adevărat, jur că le-aş săruta lung şi apăsat, ca să mă ferească şi de herpes, şi de boală, şi de moarte. Şi aş blasfemia toată ziua, şi aş face toţi muribunzii să râdă, doar ca să mă duc să cer să mi se ierte păcatele şi pupând pe acolo tot ce îmi iese în cale, chiar şi enoriaşe, să îmi câştig nemurirea. Dar cred că şi nemurirea este un păcat, pentru că a căuta aşa ceva înseamnă să te pui mai sus de condiţia umană. Adică să te asemui unei divinităţi, aşa cum fac şi eu când mă apuc să îmi încropesc lumile. Dar vezi? Cât de mult îţi plăcea?! Şi nu te-ai gândit niciodată că păcătuiesc, tocmai pentru că privindu-mă, ascultându-mă, răbdându-mă, înţelegeai că nu mă acopăr de păcate. Ştiai că nu pot să fiu niciodată plin de virtute, dar mai ştiai că păcatului nu i se opune virtutea, ci libertatea. Libertatea aceea a gândului lăsat să zboare oricât de departe este nevoie, doar pentru a putea spune, acolo unde trebuie că lumea a rămas la fel; chiar dacă îmi place mie să spun „de ieri lumea este mai săracă în minuni”.

Această intrare a fost publicată în Altele și etichetată .

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s