Vag

          Stăteam cu bărbaţii, ca bărbaţii. Aş fi spus mai multe şi altfel, dar o persoană care mi-a devenit apropiată îmi spunea că în ziua de astăzi psihicul cititorului ar trebui ferit de agresivitatea verbală. Discutabilă afirmaţie, pentru că agresivitatea nu presupune neapărat vulgaritatea, iar vulgaritatea, în dese rânduri, nu presupune agresivitate. Mi-am amintit că îmi spunea cineva, cu o ocazie în care îi picaseră în faţă nişte rânduri scrise de mine: „Te ştiu mult mai dur, mai cinic, mai dat dracului, cum se spune”. Iar eu îmi spuneam că nu sunt dat nimănui.

           Dar mă disip în prea multe, mă împart în mai multe decât îmi poate duce sufletul şi prefer să revin: stăteam cu bărbaţii, ca bărbaţii. Şi, pentru cine nu ştie, între bărbaţi discuţiile se reduc, de multe ori, la femei. În mod ciudat de dezinteresat mi-am aruncat privirea într-o parte şi am lăsat-o să se prelingă pe picioarele lungi ale unei femei care trecea, atât de lungi încât i se înfipseseră în gât. Bărbaţii salivau şi se comportau urangutaneşte. Am avut şi eu perioadele mele, dar bătrâneţea m-a făcut nu mai înţelept, mai nepăsător. O melodie mi-a izbit amintirea. Şi mi-am permis să spun, doar de dragul de a fi huiduit, pentru că de aplauze suntem de multe ori sătui: „monogamia este singurătatea la care morala îl condamnă pe om. Abia mai apoi societatea”. Problema este că de multe ori mă întreb ce a fost mai întâi, societatea sau morala. Sau singurătatea…

Cu tine

Cu tine am învăţat să zbor printre nori
Şi să mă minunez de stele, de cer şi de lună,
Să îmi petrec nopţi întregi visând la comori
Să mă transform din om simplu în strună.

Cu tine am învăţat să fac desene abstracte –
De exemplu, uite, copacii cu rădăcină de Timp
M-am obişnuit să-i arăt sub formă de pagini de carte
La fel cum îţi pot sânul desena drept Olimp.

Cu tine mi-e lumea pe umeri mai puţin grea
Pe străzi neumblate Singurătatea-mi cerşeşte un leu
Bătrână şi şchioapă, uitată, cu ocheada ei rea
Îmi pare-un sărman exponat scăpat din muzeu.

Cu tine am învăţat să uit şi să iert
Şi-nfometat cu fluturi să-mi umplu stomacul
Numai cu cerul din când în când mă mai cert,
Cu preciste, cu sfinţii toţi, dar mai ales cu Babacul

Că prea se predică mult că sus în văzduhuri la ei
În cufăr e prinsă captivă chiar Doamna cu coasă
Că-s pârâiaşe limpezi şi pajişti zburdate de miei –
De fapt orice lume-n care nu eşti e doar caraghioasă.

Despre diverşi ne-cititori

          Tot discutând cu cineva la o anumită ocazie, mi-am amintit de unele întrebări – mai degrabă stupide decât insipide – care mi se mai puneau şi mie exact când eram mai prins cu zâmbetul pe buze. „Dacă ar trebui să iei cu tine cinci cărţi pe o insulă pustie, pe care le-ai lua”? Mai răspundeam din când în când, cu jumătate de gură, ca şi cum m-ar fi lovit cine ştie ce semipareză facială. Şi ce altceva puteam să spun decât ce voi susţine, cred, toată viaţa, dacă nu cumva mă va paşte vreo criză de amnezie sau, ca să fim mai siguri, vreo demenţă. „În primul rând, dacă pe insula aia pustie nu sunt femei, eu nu mă duc. Punct! Oricât de urât oi fi, oricât nu s-ar uita ele la mine, măcar să am eu la cine mă uita. În al doilea rând, de ce m-aş duce pe o insulă, chiar dacă nu ar mai fi pustie şi ar beneficia de ceva amazoane, dacă pot lua cu mine doar cinci cărţi”?! Aşa cum călătorului îi şade bine cu drumul, scriitorului îi şade bine cu cartea. Nu, nu cu cartea lui!

           Dar m-am depărtat de idee. Discutam cu cineva care mă căina şi că nu se mai citeşte şi, dacă se mai citeşte, că scriitorii români nu sunt deloc băgaţi în seamă în spaţiul căruia i se adresează cu preponderenţă. Probabil încerca să mă înduioşeze sau, mai rău, să mă vadă manifestându-mă hecubian, înjurând ne-cititorii şi locuitorii cerurilor cu spume la gură. Dar adevărul trist este că aşa le trebuie, ne-cititorul nu este cu nimic vinovat refuzând în dese rânduri să citească. În condiţiile prielnice oferite de libertate, trebuie să fii tâmpit să te mulţumeşti cu o coajă de pâine când cozonacul este la îndemână – vorbind strict despre un principiu al calităţii. Din păcate scriitorul român – să fiu iertat dacă părerea îmi este greşită, dar eu nu cred! – este atât de ocupat să scrie încât uită să mai citească.

De duminică

          Duminică – zi de iubire, spun unii, deşi mie tocmai aceia care insistă să îi convingă pe alţii de dreptatea lor în privinţa Cerului îmi par irecuperabili. Dar Doamne fereşte să murim tocmai de iubire, pentru că, se spune, aşa boală chiar nu are leac. Duminică suportabilă!

 

Acces de beţie

          Mă mai împunge din când în când câte unul, ba prieten, ba cititor, ba scriitor, ba critic literar, şi mă împovărează că prea sunt mereu apăsat de dileme. Cică şi oamenii, sau creierele lor, mai au nevoie de câte o pauză, de câte o poveste sterilă, de câte un nimic aruncat pe vreo sută şi ceva de pagini pe care să le numească, apelând la emfază, roman. Într-o noapte, gândindu-mă vârtos la o asemenea posibilitate, atât de vârtos încât aproape mă luase cu transpiraţii – poate şi pentru că în barul în care îmi băusem paharele fusese prea cald, sau poate pentru că din cauza paharelor băute mi se făcuse doar mie cald – am hotărât să încerc să îmi schimb modul de abordare. Adică: de ce să mai apelez la dileme care au legătură cu moralitatea, cu sufletul, cu logica?! Eu fără dileme nu mai sunt om, dar îmi pot găsi puterea de a le schimba. Aşa am şi făcut, am transformat totul, am devenit reducţionist, până când, păşind agale – ritm prielnic gândirii – am descoperit-o pe prima: „Eu cu ce mă duc acasă, cu autobuzul sau cu metroul?!” Era într-o noapte de sfârşit de săptămână, trecuse de unu. Tot cântărind, tot întorcând subiectul şi pe o parte şi pe alta, i-am găsit rezolvarea înainte ca destinul să mă forţeze să îi las puterea de a decide în locul meu: „La ora asta nu mai circulă nimic, clar ar trebui să iau taxiul”. Mândru de mine, şi hotărât să includ această dilemă în viitorul roman, alunecând ca o umbră prin faţa unei cârciumi mi s-a făcut sete. O sete mai cumplită ca aceea a omului aflat pe patul de moarte, care nu ştie ce să implore, încă o clipă de viaţă sau un pahar cu apă. Deşi, cert este, dacă imploră paharul cu apă şi moare până să îi fie adus, implorarea i-a fost nu numai ruşinoasă, ci şi inutilă. Am hotărât, fără să existe obiecţii de la niciunul din forurile mele interioare, să intru să îmi sting setea cu încă nişte băuturi. Zis şi făcut. Lume multă, muzică, hărmălaie plină de bună dispoziţie, era exact atmosfera de care aveam nevoie pentru a mai scăpa de gânduri. Mi-am rotit privirile în căutarea unui loc în care să mă aşez. Nicio masă liberă, toate ocupate. „Ce să fac, beau la botul calului, mi-am zis, este mai bine decât să mă sting de sete”. Deodată, îndreptându-mă înspre bar, la o masă care mi se păruse plină, am văzut stând o femeie destul de tânără – nu mai mult de treizeci – trecută bine de 150 de kilograme. Nu ştiu dacă mi-a jucat imaginaţia feste sau picioarele scaunlui de sub ea chiar se îndoiseră puţin. Când am privit a doua oară mai cu atenţie, mi s-a părut că stă pe ambele scaune de pe partea aceea a mesei, iar în faţa ei, între zid şi masă, rămăsese un loc mic, atât de mic încât, dacă s-ar fi aşezat cu mare greutate un scaun, nu ar fi încăput decât un individ subţire, costeliv, supt în obraji şi cu burta lipită de spinare. Adică exact ca mine. M-am îndreptat înspre ea şi cu un zâmbet larg am întrebat-o dacă este singură. M-a privit cu atenţie crezându-se victima vreunei farse. M-a cântărit din cap până în picioare şi s-a mai liniştit. Nu prezentam niciun pericol de agresiune pentru ea, şi dacă ar fi fost vorba de glume proaste, cu siguranţă m-ar fi liniştit cu o singură palmă aplicată cu sete. Din fericire nu îi era sete ei, ci mie, şi m-am bucurat când mi-a permis să mă strecor, ca un şoarece în vreo gaură dintr-un zid, la masa ei.

          Pe când îmi beam liniştit al doilea pahar, sau al treilea, cine ştie, m-a surprins privindu-i ochii. Încercam să le disting culoarea şi nu reuşeam, erau de un albastru-gri-cenuşiu, cam aşa cum îmi închipui eu că ar fi culoarea tristeţii. Dar în noaptea aceea eram vesel şi nu îmi doream să văd tristeţe în ochii nimănui. „De ce eşti singură?am întrebat-o cu cea mai mare curiozitate. Mi-a turnat repede o poveste din care nu am înţeles decât mici frânturi pentru că, uneori, ochii îmi zburau către o masă alăturată unde, mi se părea, se aşezase o frumuseţe pe care aş fi putut să o iubesc până când ar fi îmbătrânit şi s-ar fi urâţit. Pentru că omul, ca să scape de ei, trebuie să îşi înfrunte demonii, m-a lovit o nouă dilemă – drept în bărbie, ameţindu-mă mai rău decât un upercut primit de la Muhammad Ali (aş fi spus de la Rocky, dar el era mai degrabă încasator): pe care să o aleg, companioana mea sau silfida? Mi-am amintit de un prieten care, cu o anumită ocazie, ne prezentase iubita lui. Îndrăznisem să gândesc că femeii nu i se potrivea nimic siropos, nici vreo melodie cântată de Celine Dion, nici vreun Chopin (probabil ar fi luat-o somnul), aşa că i-am cântat prietenului, şoptit în ureche, mai toată noaptea, dedicaţia pe care i-o găsisem potrivită: „are mama o fetiţă ca un tanc rusesc”. M-am hotărât pe loc, parcurgând în gând justificările lui, şi recunoştinţa birui spaimele. Cu atât mai mult cu cât, privindu-mi compania de masă, nu am simţit nevoia – aşa cum mi se mai întâmplă când văd câte o femeie supraponderală înfulecând pe cine ştie unde, începând din octombrie, să îi strig în gând cu exuberanţă: Crăciunul! Aşa, mănâncă, vine Crăciunul!”

          După ce am cerut încă un pahar mi-am pironit privirea în ochii ei puţin uimiţi care parcă nu mai aveau culoarea tristeţii. I-am zâmbit şi, cu îndrăzneală, i-am prins mâna peste masă. „Nu te teme”, spunea gestul meu. Şi recunosc, nu m-am temut, una din puţinele dăţi în care îmi înfruntam demonii fără spaimă. Am încercat să o adulmec, şi mi s-a părut că pielea îi miroase a gogoşi pudrate cu vanilie. O îmbrăţişam cu privirea, sperând ca mai târziu, în intimitate, să reuşesc să o cuprind complet în braţe. Nebunia dă de multe ori aripi, şi m-am convins că, dacă nu voi reuşi cu braţele, o voi acoperi cu aripi de înger. Îmi închipuiam sânii, mari, imenşi, din care mi-ar fi curs între buze nu lapte, nici iubire, ci miere cu gust de ciocolată sau cine ştie ce alte minunăţii de dulciuri cărora le-am uitat gustul. Îmi imaginam cum, în faţa abdomenului ei dezgolit, m-aş fi extaziat copilăreşte ca în faţa unei budinci tremurânde, şi apoi… apoi, între coapsele ei, aş fi descoperit raiul pantagruelic, aşa cum bietul Rabelais nici nu şi-ar fi putut închipui că există. Mere coapte cu scorţişoară, tort cu coajă de portocală, croissant franţuzesc, biscuiţi cu cremă, frişcă, bezele! Mă închipuiam cuprins de braţele ei, strâns febril până când nu mi-ar fi rămas niciun oscior întreg în tot trupul zdrobit de pasiune. Sau cu pasiune…

          Aşa cum se spune în popor, că nu există femeie urâtă numai bărbat care nu a băut destul, în acele clipe îmi părea cea mai minunată dintre muzele pe care le poate invoca cineva. Simţeam cum sufletul îmi tresaltă în pofta de a scrie, lăsând-o să îmi inspire pagini întregi, cărţi nenumărate… de bucate: icre negre pregătite în cele mai minunate feluri, ciorbiţe, supe, sărmăluţe, fripturi, costiţe, specialităţi cu care nu se poate lăuda nicio altă bucătărie apreciată de marii gurmanzi. Dar peste toate îmi rămăsese stăpână setea. Îmi părea că devine din ce în ce mai puternică şi nu mi-o mai puteam stinge, oricât îmi căutam prin buzunare portofelul şi cuvintele. Pentru că, pe sub pleoapele care mi se lăsau grele peste ochii tulburi, dincolo de bătăile de inimă şi de orice fel de pofte, înţelegeam cât de mic sunt. Îmi înţelegeam inutilitatea vieţii şi a fiecărui act de care m-aş face responsabil, cu o singură excepţie: acela de a umbla mereu ca şi cum aş pluti, dependent nu de propria persoană, nici de viaţa mea de om simplu care nu interesează pe nimeni, doar de beţia scrisului.

Notă dintr-un sertar care devine plin

          Unii îmi spun scriitor. Eu încă nu m-am lămurit ce sunt, pierde-vară, pierde-noapte, pierde-viaţă. Aş putea fi aproape orice, dar dincolo de toate, am ales să mă supun majorităţii, de aceea mă recomand ca fiind scriitor. În rest nu prea ştiu ce sunt, cum sunt, poate nici măcar cine sunt. Sunt schimbător, sunt „apucat”, sunt cu toane şi cu pretenţíi, sunt insuportabil şi cred că de aceea am rămas mereu singur. Mă mint uneori spunându-mi că povara scrisului nu poate fi dusă decât în tăcere şi în singurătate. Şi, în general, rămân fidel principiilor mele, atât de fidel încât, oricât mi-aş urî singurătatea, dacă rămân fără ea mă simt ca şi deposedat de un bun al meu sau, chiar, de aerul pe care trebuie să îl respir. Unii îmi spun că sunt cu capul în nori, alţii că mi-am construit un stil de viaţă atât de nesănătos încât nici măcar în ochi nu îmi mai zăresc vreo urmă de normalitate. Fiecare cu părerea lui, eu nu dau nimănui în cap pentru opiniile exprimate, pot doar să fiu sau să nu fiu de acord cu ele. De aceea, poate pentru că îmi este mai uşor, am acceptat că sunt scriitor. De ce să mă contrazic cu toată lumea când nu fac altceva decât să visez cu ochii deschişi şi ziua şi noaptea, să mă joc prins în mrejele fanteziei şi să scriu pagini întregi care, la fel de bine cum pot fi şterse, pot ajunge să fie tipărite?!

        Acceptându-mi aceste hibe – în ziua de astăzi a fi scriitor este cel puţin o hibă, dacă nu cumva boală – îmi petrec nopţile lăsându-mi degetele să mângâie tastatura, născând cuvinte, concretizând idei, lăsând să licărească părticele de suflet. Până la urmă, ce altceva poate să facă un scriitor? Sărmanii nici nu pot să moară; sau pot… Pot să moară la finalul oricărei poveşti în care îşi ucid un personaj. Pot să moară chiar şi într-un rând eliberat înspre alţii precum o ultimă suflare, pot… Cândva, de mult, îmi spuneam că scriitorii pot orice. Că eu, automat, pot orice. Nu contează dacă m-a contrazis sau nu timpul, idealul rămâne întotdeauna, dincolo de orice înfrângere.

          Într-o noapte, probabil una ca asta, singuratică, în care companie nu îmi ţinea decât un pahar de băutură şi lumina albăstrie a monitorului, am terminat o poveste pe care o începusem. Asta fac, cică, scriitorii – încep poveşti şi, eventual, le mai şi termină. Eu o terminasem pe a mea. Fusese una intensă, una în care pusesem suflet şi credinţă, nădejde şi bucurie. Nu mai scrisesem de mult ceva de o asemenea anvergură, mă rezumam la schiţe de personaje, la cumuluri de idei, la închegări de fraze care cândva mă gândeam că îşi vor găsi locul prin vreun pasaj, sau în vreo întâmplare visată şi povestită. Povestea aceea, însă, am reuşit să o termin. Nu s-a născut greu decât începutul ei, probabil luasem prea multă pauză şi nu îmi mai simţeam cuvintele dansând sub degete. Acel blocaj a trecut din fericire repede, nu datorită experienţei cu care m-ar împovăra unii, ci datorită dorinţei de a scrie, de a spune, de a da pe dinafară de tot ce pot găsi în mine, chiar dacă sunt numai pânze de păienjeni. O poveste intensă, al cărei sfârşit m-a stors în cel mai cumplit mod, pentru că am trăit-o, am murit în ea şi cu ea, pentru că – aşa mi se întâmplă de obicei când scriu – fără să îi fi fost eu personajul principal nu ar fi avut nici putere, nici farmec. Mă înspăimânt uneori de alţii, care numesc „scrissimpla înşiruire a faptelor lor pe parcursul unei zile. Adevărat, şi ei trăiesc, şi totuşi, diferenţele sunt imense. Bine că nu vede nimeni aceste rânduri ca să mă învinuiască de îngâmfare!

Clipe

          Unul din avantajele de a fi aşa cum sunt este că, dacă m-ar întreba cineva ce am citit ultima dată, aş putea răspunde numind vreuna din isprăvile mele literare. Şi pentru că nu putea fi altfel, am mai citit o dată, şi m-am bucurat pentru că am avut motive. E important să licăreşti, şi în faţa celor în stare, dar şi în faţa celor neînstare. Încă o lectură publică bifată, încă o clipă de glorie, apoi tăcerea. Pentru că mereu este neapărat nevoie să rămânem noi cu noi înşine, dorind. Dorind…

 

 

Anecdotică sentimentală

          Sunt destui care cunosc ceea ce urmează să spun în următoarele rânduri şi tare m-aş bucura ca, atunci când voi fi mort şi orice text de-al meu, chiar şi prost, va fi considerat frântură (sau fractură) de istorie, să râdă, aşa cum au făcut-o atunci, ţinându-se cu mâinile de burtă.

          Era o seară ca oricare alta. Băutură, lume, masă plină. Ceea ce nu mi se întâmplă prea des, pentru că fizicul nu mă ajută, între lume o domnişoară cu ochii fixaţi pe mine, urmărindu-mă mai mult decât îmi place mie să fiu urmărit. Începe parada (scurtată), anume: „eu, aşa frumoasă cum mă vedeţi, mirobolantă de-a dreptul, dorită, stimulând în exces glandele salivare ale bărbaţilor, nu am citit nici măcar lecturile obligatorii din şcoală. Sunt prea frumoasă şi mult prea realizată, având în vedere „jobul”, să îmi pierd vremea citind”. După o bucată serioasă de vreme în care s-a căutat să se demonstreze cât de inutile sunt cărţile, mă trezesc, privit cu ochi languroşi, întrebat cu ce mă ocup. Fără să ezit, fără să îmi doresc să fiu vreun director de bancă, am decis să dau cu oiştea direct în gard – aşa se zice în Cymeria mea dragă (deşi pentru aşa vorbă îmi vine uneori să îi spun Cyzmeria) – şi să mă confesez ca în faţa cine ştie cărui preot: „sunt scriitor”.

          Într-un final, pentru a mă spăla de păcate, dar şi pentru a mă răzbuna doar puţin, am adăugat ceva ce cu siguranţă nu sunt primul care spune: „S-au scris poeme, povestiri, romane, şi au curs râuri de cerneală pentru atâtea femei! Dar mai multe sunt cele pentru care nu s-a scris.Iertată fie-mi îndrăzneala!