Ilogic

          Îmi vine să mă laud, asta mi-o mărturisesc de fiecare dată în oglindă, exact cu lucrurile pe care nu le fac. Spun, de exemplu, privindu-mi cearcănele, „laudă-mă gură, că-ţi dau prăjitură”. Şi gura îmi mimează un zâmbet strepezit, parcă spunând: „prea demult te-ai depărtat de dulciuri, mincinosule!Îi mai spuneam cuiva, cuiva drag mie, aşa, ca un suflet, că urăsc scandalurile. Şi pe cât de mult le urăsc, iată-mă gata să le pornesc, să le fac tocmai acum când am intrat, cum îmi plăcea mie să spun, în Anotimpul Crăciunului. Cred că asta este diferenţa dintre inteligenţă (inteligenţă, nu înţelepciune!) şi prostie – unii intră în Anotimp, alţii în Postul Crăciunului. Dar despre astfel de lucruri, altă dată. Dacă a venit vremea confesiunii, că altfel decât în faţa unei foi de hârtie eu nu o fac, cu atât mai puţin sub poala popii, tocmai pentru că mă prea contrazic şi pentru că spuneam că urăsc scandalurile, mai ales în Anotimpul Crăciunului (ce titlu de carte, (con)fraţilor!), sunt gata de unul. Un fel de gâlceavă a mea, cu apropiaţii şi cu depărtaţii, pentru că de multe ori omul este de principiul „dacă mie nu îmi prieşte şoriciul, de ce să îi priască – scuzaţi cacofonia – caprei vecinului?!” Bineînţeles, în cazul în care vecinul ar avea nevastă, iubită, amantă, sau cine ştie ce alt specimen de relaţie cu vreo femeie.

          Cumva, însă, ascultându-mi muzica, asta care de multe ori valorează mai mult decât o tonă de şorici – pentru că şoriciul dă cuminţenie, pe când sunetul şi reacţia sufletului la el poate da rânduri – m-am mai calmat şi am hotărât să îmi văd de ale mele. Adică, de dilemele mele. Şi mă minunam într-o noapte cum unii oameni sunt capabili să se declare pe veci legaţi de cineva cu verigi ruginite de prietenie, până în clipa când o tresărire de orgoliu poate schimba totul. Totul, exact aşa cum divinitatea a prăbuşit dominaţia dinozaurilor. Doar că, dacă mi se permite, unii dinozauri ar merita majusculă şi unele divinităţi minusculă. Dacă ar citi lumea asemenea rânduri, cu siguranţă ar urma şi continuarea titlului subliniat mai devreme – „Scandal în Anotimpul Crăciunului”. Noroc că eu mă scriu, eu mă citesc, eu îmi dau peste gură atunci când nu sunt de acord cu mine. Şi aici revin la latura mea schimbătoare şi nestatornică, pentru că, oricât îmi spun că vine vremea bunătăţii şi a bunătăţilor, a împărtăşirii bucuriilor cu Lumea întreagă, sunt primul care ar goli-o de toate, doar ca să îmi fac mie pe plac, să îmi ostoiesc dorul de pustietate. Râdeam într-o vreme de unii oameni, cum că ar fi vorbitori de romglish (sau rom-glish). Dar parcă în engleză unele noţiuni de „schimbare”(răzgândire?) sună de multe ori mai bine – “change of heart”.

Anunțuri

Muzical-frenetic

          Îi spuneam cuiva, cu ceva vreme în urmă: „cu tine timpul nu trece, doar zboară”. Afirmaţie perfect interpretabilă, cu ascunzişuri, cu suişuri şi coborâşuri, capabilă de ocheade şi de zâmbete. Chiar şi de colţi, atunci când îi scoate iarna şi începe să muşte. Dar era o vreme în care abia îi aşteptam muşcăturile imaginându-mi anotimpul perfect, plin de contradicţii, de opoziţii, de încleştări – chiar dacă încleştările sunt mai mult de dinţi şi mai puţin de suflet. Aşa făceam, cândva, ca să nu îmi clănţăne, îmi încleştam dinţii şi lumea mă învinuia de îndârjire. Doar că eu nu m-am îndârjit niciodată decât să îmi dau viaţa pentru visele mele. Cu atât mai mult cu cât, în multe momente, mi se părea că Anotimpul ăsta în care abia am păşit nu vrea decât să danseze frenetic.