Obsesiv

          Îmi mai spunea cineva, în faţa unui pahar (gol sau plin), că deşi nu mi-aş repeta mereu cuvintele îmi îndrept gândurile spre idei care se repetă. Am râs – ce să fac mai mult?! Fiecare om, dincolo de universul său, are obsesiile sale. Şi oricum aş fi în momentele mele de graţie, cred că mereu îmi sunt legate gândurile de aşteptare. Aşa cum mi-am spus de nu ştiu cât timp – am învăţat să trăiesc nu de pe o zi pe alta, mai degrabă dintr-o aşteptare în alta. Mă bucur când mi se termină o aşteptare, mă întristez când începe alta. Dar, în mod cumplit, dacă toţi ne aşteptăm moartea… De ce, totuşi, să fim pesimişti în zi de veselie?! Aşteptări mari, aşteptare încheiată! Şi weekend!

..

          Pentru că o vreme mă părăsiseră ideile multiple m-am trezit spunându-mi: „să vezi că aici se termină. Aici se termină totul”. Până şi cuvintele de pe degete mi se părea că se scurg pe hârtie ca ultimele suflări din pieptul unui om. Înspăimântat, mânat de doza necesară de narcisism, m-am repezit la oglindă să văd dacă îmi dau sufletul. Până să ajung acolo, între apele ei, au început să se învârtă spaimele: „ne naştem din nimic şi devenim nimic”. Mai târziu, privindu-mă şi lăsându-mi spaimele să îşi facă mendrele, m-am contrazis: „Pot să spun despre mine multe rele, dar nu m-aş autocaracteriza ca fiind un vierme. Nu am ros niciun sicriu până acum”. M-am mai gândit, fulgerător, inconştient, la filosoful acela care afirma că doar din orgoliu crede în Dumnezeu. Din orgoliul care îi cerea să creadă că are în el o scânteie de divinitate, nu un sâmbure de primată. Şi chiar înainte să mi se stingă luminile, aproape gata să îmi înfrunt singur Haosul, l-am contrazis gândindu-mă la ce m-au lăsat ochii să văd uneori. „Dacă venim din nimic, devenim nimic. Dar uneori, chiar dacă am veni din nimic, devenim maimuţe”. Aşa, ca un apeiron care dă naştere contradicţiilor.

Răspuns naiv

Când mă întreabă câte unul, curios,
Ce-mi place mie cel mai mult pe lume
Spun că, deşi nu-s evlavios,
Iubesc să simt pe buze-al tău prenume.

Când mă întreabă lumea ce visez
În nopţi în care somnul mă răpune
Răspund că în delir îmbrăţişez
Tot trupul tău sclipind a goliciune.

Dacă mă-ntreabă careva de munţi şi văi
Răspund ca şi lovit de amnezie
Că ştiu doar coapsele şi sânii tăi –
Versuri strânse-n întrupată poezie.

Mă râde lumea, cu degetul m-arată
Ca pe un clovn de circ, ca pe-un smintit,
Ca pe o aripă desperecheată,
Ca pe un sfânt buimac de neclintit

Dar când mă-ntreabă vreunul mai voios
De ce-s născut, de ce exist, ce îmi doresc,
Gândindu-mă la tine îţi şoptesc duios:
„Să fiu al tău întreg, să te iubesc”.

De început (II)

          …. Şi îmi mai spun uneori că oamenii ar trebui să privească în faţă, nu în urmă. Mă mai întreabă câte cineva „Cum ai petrecut?” De parcă ar conta. Îmi spun de multe ori că e mai important ce urmează decât ce a fost. Chiar dacă viitorul nu înseamnă altceva decât aşteptare. Şi să nu uit… măcar eu, pentru că oamenii uită. Peste unele iubiri, oricât ar trece timpul, nu trebuie să lase urme de bocanci. La Mulţi Ani!

De început (I)

          Uneori ajung să mă întreb pe mine însumi: „De ce să taci?!” Cu atât mai mult cu cât cei care nu au nimic de spus nu tac niciodată. Şi fără a îmi dori să îmi încep anul cu scandaluri, le spun celor care mai sunt cât de cât curioşi – singura mea alergie se manifestă la trezirea din vis nu la vorbărie sau la tăcere. Pe de altă parte, în egoismul meu, nu mă sfiesc să dau altora trezirea. Pentru că mereu pun suflet în ce fac şi în ce mă aşteaptă, chiar dacă este un întreg an de zile.