De la o vreme încep să simt că mă lasă memoria. Mă trezesc spunându-i cuiva: „Am vrut să îţi spun ceva, dar am uitat”. Mai grav este, însă, că uit să tai de prin carnete, de pe coli, chiar de prin minte, dictonul care mă face să vreau să renunţ la el de câte ori îl aplic: „Ce-i în guşă, şi-n căpuşă”. Mă mai reped la oglindă – este singurul al doilea eu cu care accept să discut problema asta – şi privindu-mă, îmi spun: „Mai trebuie să creştem guşa, că de căpuşă nici nu poate fi vorba”. Mă încrunt ameninţător – şi atunci îi înţeleg pe cei care când întreb „ce am zis?!”, îmi răspund scrâşnind: „Adevărul”.
Nevermore 