Copilării

          A fost o vreme când singurul lucru pe care mi-l doream cu putere era să fiu scriitor. Treceam prea alene pe lângâ toate celelalte, pe lângâ oameni, pe lângă locuri, chiar pe lângă anotimpuri, încât m-am speriat. După ce mi-a mai trecut spaima am decis că neapărat trebuie să redevin om. De roboţi e plină lumea şi, dacă trecând prin şcoli m-am obişnuit cu ceva, m-am obişnuit să fiu lăsat înafara turmei. Irelevant că mă autoexcludeam eu sau că eram exclus de alţii. De fapt, până şi la pedepse eram exclus, de câte ori făceam vreo nefăcută nu se mai ostenea nimeni să mă pedepsească. Cred că de-asta m-am şi cuminţit la un moment dat, doar pentru a reveni în forţă câţiva ani mai târziu – bineînţeles, se schimbaseră natura tâmpeniilor şi posibilităţile altora de a mă pedepsi. Şi, cred că, tocmai pentru că în dese rânduri ar trebui să ne temem de dorinţele noastre (pentru că într-o zi nu le mai putem percepe altfel decât ca pedeapsă), am început să scriu.

          Problema era că în mintea mea oarecum necoaptă, mă vedeam scriind două cărţi, poate trei, fiind apoi gata să îmi dau obştescul sfârşit doar pentru a nu lăsa bătrâneţea să îmi îmbrăţişeze pasional trupul. Plus că mai era motivaţia cealaltă, a săruturilor depuse de femei pe placa mea funerară, rece, pe care ar fi trebuit să fie scris: „Şi-a păcălit moartea”. Aşa facem noi oamenii, avem impresia că păcălim Doamna cu coasă făcând copii. Indiferent că sunt copii mergători sau foşnitori. În definitiv, ambele categorii vorbesc, ceea ce poate fi destul pentru un părinte. Mi-am spus şi asta pentru că nu demult vorbeam cu cineva despre cum am aflat că se fac copiii. Dacă aş fi fost naiv aş fi zis: „cu iubire”. “Mai degrabă cu evadări până la nori”, m-a contrazis o parte din mine.